Fuga politicienilor și întoarcerea căpșunarilor

Un vot în alb masiv i-a alungat pe politicienii lui Saramago din oraș. La noi politicienii au plecat, preventiv, să candideze la țară. Acolo unde trăiesc familiile românilor plecați în străinătate.

În capitala unei țări europene peste 70% dintre alegători nu se duc la vot. Nedumeriți, politicienii organizează un al doilea tur de scrutin, la care mai mult de 80% dintre oameni votează în alb. E o epidemie de voturi în alb, semnalată de cetățeni prin arborarea unor steaguri alb-roșii, insigne, bannere, cocarde pe care scrie „și eu am votat în alb”.

Indignați, politicienii decid să-i sancționeze pe ne-alegători și să-i lase pradă haosului, părăsind orașul, ca să vadă ei ce rău e să nu fii guvernat. Erau siguri că fără guvern, președinte sau parlamentari, locuitorii capitalei vor ajunge atât de rău încât se vor prezenta de data asta doar cu steagurile albe ale capitulării, la punctele de graniță, și-i vor implora pe politicieni să se întoarcă.

Nu s-a întâmplat asta, dimpotrivă, dar pentru restul trebuie să citiți cartea lui Jose Saramago – Eseu despre luciditate. Ce vreau eu să vă povestesc astăzi este doar o anumită scenă din această carte, care îmi tot stă în cap de când am auzit că marii politicieni ai neamului nostru au ales să candideze în afara Bucureștiului, unde e electoratul mai puțin pretențios, chipurile, și nu riscă să se bată pe bune între ei.

Saramago a descris cu tăioasă ironie plecarea puterii din orașul care a persiflat-o cu votul în alb. Au făcut trasee diferite pentru diferiții „aleși” ce aveau să părăsească orașul, iar ele au fost ținute secrete astfel încât să se prevină eventualele proteste sau chiar atentate din partea populației nemulțumite. Din rațiuni de securitate, dar și din lașitate, până la urmă, politicienii țării în frunte cu președintele și primul ministru au decis să plece din oraș în toiul nopții, și să stingă iluminatul public, ca să fie siguri că nu-i vede nimeni.

La ora trei fix, așa cum fusese prevăzut, începu retragerea. Atunci, surpriză, uimire, minune nemaivăzută, mai întâi dezorientarea și perplexitatea, apoi neliniștea, apoi frica își înfipseră ghearele în gâtul șefului statului și al șefului guvernului, ale miniștrilor, secretarilor și subsecretarilor, ale deputaților, ale gărzilor camioanelor, ale bătăușilor poliției și chiar, deși în mai mică măsură, ale personalului ambulanțelor, prin natura profesiei obișnuit cu ce era mai rău. Pe măsură ce automobilele avansau de-a lungul străzilor, fațadele caselor se luminau unele după altele, de sus până jos, se aprindeau toate becurile, lampadarele, proiectoarele, lanternele de mână, candelabrele (…), toate ferestrele deschise și revărsând în afară, în șuvoaie, un râu de lumină ca o inundație, o difuzie de cristale făcute din foc alb, însemnând drumul, marcând ruta fugii dezertorilor ca să nu se rătăcească. Prima reacție a responsabililor cu siguranța convoaielor a fost aceea de a lăsa deoparte toate măsurile de precauție, de a ordona călcarea accelerațiilor până la fund, de a dubla viteza, cu bucuria nestăvilită a șoferilor oficiali care, așa cum este universal cunoscut, detestă să meargă cu viteza melcului, când au două sute de cai în motor. Nu le-a durat mult alergătura. Hotărârea fiind bruscă, precipitată, ca toate cele care sunt rodul fricii, avu drept rezultat, practic pe toate itinerariile, producerea unor mici coliziuni, din fericire fără consecințe de mare gravitate pentru pasageri, un hematom pe frunte, o zgârietură pe față, o sucitură de gât, nimic care să justifice mâine o medalie pentru rănire, crucea de război, inima de purpură sau oricare altă invenție similară.

Îmi place mult scena asta, pentru simbolistica ei. Poate că e o utopie, noi nu vom ști, pentru că politicienii noștri au decis să fugă din oraș înainte de vot, preventiv. Ne-au lăsat să alegem între niște no-name-uri din partidele lor unite neputincios în alianțe contra naturii, doar doar or reuși să-și păstreze cât mai mulți din scaunele care le-au ținut de cald la unii de patru, la alții și de 20 de ani. Se duc „la țară” acolo unde își imaginează că alegătorii vor fi copleșiți de importanța tovarășilor de la București care le-au făcut onoare să candideze la ei în urbe sau cătun.

În țara din care oamenii pleacă în străinătate ca să trăiască mai bine, politicienii fug de votul marilor orașe și merg să se aleagă la familiile de „căpșunari”. Ba unii dintre ei au chiar tupeul să ne spună că mizează pe întoarcerea românilor plecați la muncă în Europa, pentru că acolo e criza mai mare decât la noi, și ei se vor întoarce spășiți și speriați de șomaj în primitoarea patrie mumă. În realitate habar n-au ce să facă cu ei, și dacă s-ar întoarce. Așa cum nu știu ce să facă nici cu noi.

Saramago își începe cartea cu un motto care sună așa: „Să urlăm, spuse câinele.”

*sursa foto

Etichete: , , , ,

4 comentarii la “Fuga politicienilor și întoarcerea căpșunarilor” Subscribe

  1. Tasepenet 12/11/2012 at 09:38 #

    Ar fi dragut daca le-am face la fel, dar la sfarsit catindatii nostri sa nu impuste doar o tapa ispasitoare, ca in carte, ci sa se ciuruiasca intre ei, dupa ce dau vina unii pe altii (bine, oricum vor da vina unii pe altii, ca de obicei, dar asta cu ciuruitul ar fi o inovatie interesanta).

    • Dollo 12/11/2012 at 13:10 #

      păi se mai ciuruiesc și între ei, pe la vânătoare, dar randamentul e prea slab ca să conteze 🙂

  2. scutaru 12/11/2012 at 23:10 #

    Felicitări pentru articol. Sincer, e de nota 10! Iar încheierea, care creionează fin debutul cărții, e pur și simplu apoteotică 🙂 Nu văd ce-ar mai putea fi spus într-o notă atât de elegantă despre politichia dâmbovițeană a acestor ani.
    Cât despre cum le-ar trebui „răsplătite” prestațiile politicienilor noștri… recunosc, mai cad uneori pe gânduri, atras de temă. Hm… cred că cel mai corect ar fi să fie condamnați la contemplarea propriilor vise sfărâmate, timp de 23 de ani. La realizarea propriei neputințe, la frustrări echivalente celor pe care le produc ei celor ca noi, care-și mai pun probleme.
    In altă ordine de idei, constat cu oarece satisfacție că jurnalismul de calitate se regăsește acum mai cu seamă în blogosferă decât în paginile mass mediei tradiționale ori electronice. Way to go, then. 🙂

  3. outlaw 19/11/2012 at 18:26 #

    Romanii sa voteze in alb? Majoritatea voteaza cu cine li se indica ori la televizor, ori la serviciu, ori voteaza cu cine le da un kil de ulei si o punga de zahar. Pentru ca interesul politicienilor romani e sa aiba un electorat prost, infometat si mituibil. De asta fac si legile pe care le fac, de asta tara asta se complace in mizerie. De asta avem mai multe biserici decat spitale si scoli la un loc.

    SIncer, nu credeam ca o sa ajung sa fac comparatia asta, dar pana si nenorocitii aia de comunisti au avut un plan in ceea ce priveste situatia tarii. Astia din ziua de azi n-au niciun plan cu privire la tara, numai un plan cu conturile proprii. Rusine sa va fie, ma!

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

Suntem mai proști decât ne credem, dar ne și cam place

ignoranta

Oamenii sunt mai puțin înclinați să caute informații după ce află că se înșală, deoarece le place să se simtă bine, nu incompetenți. În plus, când li se confirmă părerile, chiar false, creierul lor secretă dopamină și se simt ca atunci când fac sex sau mănâncă ciocolată.

Dumnezeu preferă proștii

catedrala

A te mai opune acum Catedralei Neamului echivalează cu a cere demolarea Casei Poporului. Istoria ne arată că în 25 de ani nu am învățat valoarea prevenției în tratarea bolilor, nici a dezbaterii publice în luarea deciziilor.

(III) Clientul român e mitocan și nespălat

sexwork is work

Ultima parte a interviului cu „Profesoara” – una dintre cele mai vechi prostituate din București – face un portret robot al clientului român, de la gunoier și căcănar, până la politician și preot.

Fără dosar cu șină la Consulatul Boliviei

20180224_105612

Aventurile birocratice din lumea care nu vrea să înțeleagă avantajele renunțării la vize turistice.

Restul de 60% e tăcere

deget

Portret colectiv al celor 60% absenți de la vot: Vine inspecția sanitară și o întreabă pe asistentă dacă anumite aparate de pe care trebuie să ia probe sunt dezinfectate. Asistenta zice că nu, că nu a avut timp. Inspectorul pune mâna pe soluție, dezinfectează aparatul, ia proba și pleacă mulțumit

Sanssouci, casa de la țară a unui rege cool

pajiste

La 1740 oricine putea să intre pe domeniul lui Frederick cel mare al Prusiei, cu condiția să fi fost îmbrăcat corespunzător. Azi intrarea costă 19 euro și îți dezvăluie un colț de rai și o poveste frumoasă.