Ceaușescu pupa numai copiii dezinfectați înainte, verificați la sănătate și la cazierul familiei. Relația directă dintre cetățean și tovarășii din conducerea de partid și de stat era practic inexistentă. Nu aveam campanie electorală, deși aveam „alegeri”. Singurele scăpări ale acestui scut de apărare a puterii erau atunci când, la vizitele celui mai iubit fiu în popor, scăpa din gloată vreun naiv care credea că Ceaușescu nu știe cum trăiește poporul, se repezea la el și-i înmâna o scrisoare disperată. Imediat scrisoarea și individul erau urcați în Dacia neagră a securității și duși într-un loc necunoscut, de unde câteodată nu se mai întorceau.
22 de ani mai târziu, la Primăria Capitalei cetățeanul care vrea să participe la ședințele de Consiliu general nu e primit în sala în care aleșii locali „muncesc pentru el”. E băgat într-o încăpere izolată, dotată cu ecrane și microfon. Pe ecrane își poate vedea aleșii cum îi cheltuiesc banii. La microfon poate să li se adreseze. Atunci când ei decid să-i dea voie. În loc să fi cheltuit bani cu ecrane, microfoane, camere de luat vederi pentru transmisii de la un etaj la altul al aceleiași clădiri, primăria putea doar să-i lase pe oamenii ăia să intre în aceeași încăpere cu consilierii, și era gratis. Ba chiar legal. Nu sunt atât de mulți cetățeni interesați să participe la o ședință de consiliu, iar cei care vor n-au nici râie, nici nu emană gaze letale pentru respirația fină a politicienilor locali. Singurul mod în care pot eventual să se manifeste, dacă nu le convine ceva din ce se votează, e să huiduie.
Poate că vi se pare exagerată comparația cu regimul Ceaușescu, dar vă spun că nu e. Ce se întâmplă de patru ani în București, în jurul primarului Sorin Oprescu, este ceva ce tinde să se identifice cu regimul acela. Oprescu este unul dintre cei mai menajați oameni politici din România actuală, în ciuda faptului că sunt multe măgării pe care le face la primărie. Nu are practic presă, ci doar propagandă. Are pe mână cel mai mare buget local din România și știe să-l împartă cu toate partidele politice, astfel că nu are opoziție în consiliu. Este menajat de opoziție, deși nimeni nu crede în independența lui față de partidul aflat la putere. Oprescu este pregătit de acum pentru președinția din 2014. Până atunci el se asigură că va fi candidatul ideal: suficient de șantajabil încât să fie acceptat de cine trebuie.
Ieri am participat la palidul protest organizat de mai multe ONG-uri, împotriva acestei aroganțe cu care Oprescu ne tratează de când a închiriat sediul primăriei, pentru care plătim 3 milioane de euro anul. Impresia a fost aceeași de la fiecare protest. Că nimeni nu dă doi bani pe treaba asta cu transparența. Nici politicienii, nici poporul. 30-50 de oameni am strigat ca fraierii înghesuiți pe trotuarul din fața primăriei, sub ochii celor câțiva jandarmi și polițiști comunitari care păzeau inutil ușile primăriei. Dacă ne-am fi pus în cap să-i asaltăm și să intrăm în birou la Oprescu probabil că i-am fi dovedit. Măcar prin elementul surpriză.
În realitate nimeni nu-și închipuie că o mână de oengiști – veniți cu olițele la ei în batjocură față de pretențiile absurde ale municipalității (ca să fie aprobat protestul trebuia să avem toalete ecologie în perimetru) – ar putea să poarte în buzunare niște molotoave. Suntem din păcate exact ca amețiții ăia de dinainte de 1989, care credeau că dându-i lui Ceaușescu o scrisoare, el va afla cu surprindere despre chinurile poporului și ne va face dreptate.
În timpul ăsta, pe cheiul Dâmboviței, între noi și primăria lui Oprescu, trecea poporul. În mașini de lux sau nu, grăbiți fiecare spre învârteala lui – că nu putem vorbi de business în România – privindu-ne ca pe niște animale exotice la zoo. Cui dracu îi pasă de transparența decizională? Nici măcar lui Oprescu și consilierilor lui (din toate partidele), care în timpul ăla au votat prelungirea contractului de închiriere pentru sediul primăriei (alte 9 milioane de euro în următorii trei ani) și rectificarea în minus a bugetului Capitalei, pentru că e criză și de fapt veniturile orașului nu s-a dovedit atât de generoase pe cât se aștepta la începutul anului. Cu alte cuvinte s-au mai tăiat niște bani din investiții, că nu se putea lua din subvențiile populiste la căldură. Vine iarna și mai avem și alegeri.
Sigur că treaba cu accesul publicului la ședințele de consiliu este până la urmă un pretext. Publicul are un acces limitat și la ședințele parlamentului. Chiar dacă nu e închis în altă cameră, ci stă la balconul sălii de plen, cetățeanul tot nu are voie să intervină, să ia cuvântul. Relația dintre contribuabil și politician e practic inexistentă și acum, ca și în urmă cu 22 de ani. Singura legătură dintre noi și ei sunt banii pe care trebuie să-i producem, ca să aibă ei ce cheltui.
În campania electorală, la mine în colegiu candidează vreo zece politicieni. Nu a ajuns la mine decât unul. Își imaginează cineva că după alegeri eu voi reuși să ajung la ei? Sau că ei vor ține cont de ceea ce vreau eu? Nici n-ar avea cum, de vreme ce ei nu știu ce-mi doresc.
Ne amăgim singuri că viața noastră s-a schimbat acum 22 de ani. Suntem la fel de blazați ca părinții noștri când îl aplaudau ritmic pe Ceaușescu, deși azi nimic nu ne împiedică să fim nebunii aceia care se aruncă în fața coloanei oficiale și-i schimbă cursul. Iar ceea ce face Oprescu fac de fapt toți, pe diverse paliere. Pentru că pot. Ne restrâng pe rând drepturile cu care ne împăunăm că le-am câștigat în 1989. Le-am câștigat, dar ne e lene să le folosim.
Și pentru că noi nu facem nimic:
– Primăria Capitalei taie banii de la spitale și educație, dar le crește pe cele de personal
– Consiliul local sector 3 a dat jumătate de milion de lei pentru pictura a șase biserici
– Primăria sectorului 3 îi plătește firmei Rosal cu 57% mai mult pentru salubrizare
Și asta a fost numai ieri.
Eu zic ca esti printre privilegiati ca a ajuns la tine un candidat.
La tine n-au ajuns niciunul?
Zero barat. Candva, demult, mi-a pus la cutia de scrisori un plic de ceai de musetel un candidat care intre timp a decedat, Musetescu il chema.
Adevarat grait-ai…
Si acum ce facem? Cum dezmortim boborul?
Singura soluție pe care o văd e să-l privăm de opiul moaștelor și să-i administrăm doze șoc de educație.
Un adevăr trist. Cu excepția a 50-100 de idealiști de prin ONG-uri, nu avem societate civilă. Se adună mai mulți pentru bormașini la reducere decât pentru a protesta împotriva distrugerii unui parc, de ex. Există doar o populație care împarte un teritoriu și vorbește, mai mult sau mai puțin, aceeași limbă. Atât.
Cred că la tigăi sunt mai mult decât la bormașini 🙂
tocmai de aceea am și zis bormașini 🙂
mie mi’a placut asta „… trecea poporul. În mașini de lux sau nu, grăbiți fiecare spre învârteala lui – că nu putem vorbi de business în România”!
la o natzie de „invirtitzi”, cu bisnitzari si politruci in loc businessman-i si oameni politici, care se invirtesc, sfirleze cu fofeze, facind praf si pulvere scamele de classa de mijloc cu invirteala lor, mina de oengisti, dintre care multzi au invirtelile lor, semneaza si ei condica – ce sa faca? – daca i’a parasit pina si cernea…
ce rost are protestul – nu’i asa? – daca, d’o pilda, la mine in sector, „nou’ negoitza”, venit in locu’ unuia vechi, ne strapezeste simtzu’ vizual de cin s’o ales cu panouri imense (se terminase demult campania veche si nici nu incepuse aia noua) din care reiesea ca ne’a scutit de plata gunoiului, ca sa aflu’ zilele astea precum ca, de fapt, sumele pe care urmeaza sa i le plateasca orientatului si orientalului prigoana vor fi cu multe zeci la suta mai mari decit pe vremea vechiului negoitz (cu care catindase’n tandem pentru un partid fost portocaliu, actualimente disolutziatziu, sume pe care bratzii negoitza le vor aduce, binentzeles, de la mama lor d’acass, sa traiasca!
E bine că ai identificat dușmanul și motivul pentru care Negoiță te fură: „oengiștii au propria agendă”
@ dollo,
totzi oengistii sint la fel de violentzi cu cine nu trebuie?
eu chiar empatizam cu voi
Dacă asta e violență, înseamnă că avem o problemă cu proprietatea termenilor. Să mă avertizezi data viitoare când mai vrei să empatizezi cu noi 😉
Zis-a Lenin: „Mica proprietate taraneasca naste capitalism si burghezie permanent, zi de zi, ceas de ceas, spontan si in proportie de masa”.
Trebuie să reținem doar „permanent, zi de zi, ceas de ceas” – adică INVERS decît a zis Dollo. Bune și dozele șoc, dacă există un fond de „perfuzii” constante.
Iată și un exemplu (personal): cu vreo cîțiva ani în urmă ședeam la coadă la arhiva unui tribunal (max. 5 persoane). Prin „forța organizării locale” ușa lovea în ultimul „codaș”. Intră o grasă isterică pe care manevra a „deranjat-o” și se pune pe beștelit coada. Am pus-o cu botul pe labe în mai puțin de 1 minut, DAR RESTUL COZII A ÎNGHIȚIT PERDAFUL CU SUPUȘENIE MIORITICĂ. De fapt treaba seamănă al dracului de bine cu ceea ce povestea chiar Dollo despre foștii colegi rămași ÎN presă – nexam mîndrie, în schimb mormane de ranchiune ascunse sub piele ca un furuncul neexplodat.
Faceți ce am spus „permanent, zi de zi, ceas de ceas”. Nu vă mai plictisesc cu povestea (similară) despre cum am pus cu botul pe labe un maare director comunist & bașbuzuc înainte de 1989. Findcă nu vreau să mă laud, ci sînt veșnic uimit de lașitatea celorlalți. NU uitați că în fond sîntem niște animale (mamifere) la care cel mai înalt, zgomotos și agresiv se impune.
TAKE NO PRISONERS !
Pai de ce sa nu ne povestiti despre marele director comunist? Ca si astea, povestile, tin de educatie.
Perfect ! Iată povestea:
În anii 1980, în ajunul unui 23 august, brusc, subit și întîmplător întreg personalul TESA al uzinei este convocat în fața direcțiunii. Ce se întîmplase ? Cf. noii mode a defilărilor pe stadioane (în loc de stradă+tribună cu activiști) elevii care ar fi trebuit să manevreze din tribune plăcuțele colorate cu diverse inscripții, nu puteau fi mobilizați (era vacanță). Deci „funcționarii” au fost chemați să le țină locul. Mă rog, nici o nenorocire, cu excepția bruscheții gestului, care irita puternic. Secretarul de partid (și gașca lui) în loc să-și asume operațiunea l-au aruncat în față pe un director tehnic. Drept e că se și potrivea – cu tehica mai slab, cu atitudinea de stăpîn de sclavi la superlativ. Avea și mutra necesară: ceafă de taur, expresie de bou fioros, roșu la piele și chel. Pare-se că nici lui nu i-a convenit însărcinarea deoarece se comporta excesiv de dur. Serviciul din care făceam parte trimisese doi bărbați și o femeie. Nu știu ce i s-a năzărit marelui șef că printre ale răcnete-răgete se oțărește către noi: „Serviciul cutare, ALINIEREA !” În acel moment am explodat: ”Cum se aliniază TREI OAMENI ? Și de ce ?” (Totalul adunarii consta în cîteva sute). Individul supralicitează zbierînd cît îl țineau bojocii (către mine): „Ai făcut armata ?” Eu, cel puțin la fel de zbierat: „Da ! Am făcut-o. Dar niciodată nu am fost puși să ne aliniem cîte trei.” Treaba s-a transformat într-un duel om-la-om de genul cine răcnește mai tare, eu înfruntîndu-l ad personam, adică într-un spațiu gol, fără fofilări. Văzînd că nu cedez nici un pas, bașbuzucul s-a retras strategic: „Poți să pleci !” ”Am înțeles ! Plec !” De abia făcusem cîțiva pași cînd a zbierat în urma mea: „Mîine să fii în biroul meu !” M-am întors în dungă și am răcnit „ La ce oră ?” „La opt !” „Am înțeles. La opt.” Și am plecat. A doua zi m-am dus direct pe stadion, nici vorbă de birou. Tot ce am mai aflat era că tipul s-a interesat dacă sînt prezent și… gata.
Ceea ce m-a uluit (eram destul de tînar, aprox. 35 de ani) a fost faptul că NIMENI, DAR ABSOLUT NIMENI din mulțimea informă aflată acolo nu a emis nici măcar un murmur, nici măcar o șoaptă. Această lașitate generalizată m-a demoralizat rău de tot. Pe de altă parte s-a (am) dovedit că toți ceaușeii ăia de lătrau pe lîngă turmă mușcau atîta cît le permiteai.
Asta-i tot (DAR NU TOTUL).
„dollo ma cenzureaza!” o sa fie o viitoare postare de mare si spargo-larga recunoastere internatzionala pe propriu’mi blog???
Dollo, articolul imi place, dar pentru acuratetea istoriei, tin sa-ti spun ca povestea cu scrisoarea catre Ceausescu si disparitia purtatorului scrisorii intr-o Dacie neagra e exagerata. Bunicul unui prieten povestea ca la una dintre vizitele lui Ceausescu in uzina i-a dat acestuia o scrisoare in care se plangea ca autoritatile locale il tot amana cu repartizarea unei locuinte (era dupa celebra lege de stabilire a resedintei acolo unde lucrezi). Dupa cateva saptamani l-au chemat sa-si ia cheile de la noua locuinta.
Povestea e insa comunista, asa ca peste alte doua luni, timp in care se mutase cu sotia si copilul intr-un apartament de trei camere, i s-a spus ca are prea mult spatiu locativ si ca in locul lui va trebui sa se mute o familie cu trei copii, iar el sa locuiasca intr-un apartament cu doua camere. Alta scrisoare catre Ceausescu, dar care se pare ca nu a mai ajuns vreodata la destinatie.
De aceea merge ccatu asta de tara asa cum merge. „Dupa cateva saptamani l-au chemat sa-si ia cheile de la noua locuinta.” A cerut si a primit. ‘Ai de pla me cum am tras doi ani sa-mi fac casa. ‘Ai de pla me ce datorii va avea si copilu’ meu la banci!
Din capul locului iti spun ca nu-i am la inima pe comunisti. Strabunicii mei aveau restaurant si bacanie in Cluj si le-au luat comunistii, iar pe ei i-au trimis intr-un sat pe langa Sibiu. Matusa-mea nu s-a putut inscrie vreme de un an la facultate ca era fiica de chiaburi, desi sora bunicii mele nimerise muncitoare necalificata. Au acceptat-o insa pana la urma pentru ca era olimpica nationala si a ajuns profesor universitar. Strabunicii si bunicii mei au luat viata de la zero in comunism, ca muncitori necalificati si s-au adaptat la realitatile regimului. De la strabunici s-a transmis in familie o vorba: oriunde ai fi, trebuie sa muncesti in viata, ca numai trantorii mor de foame. Si au muncit, au trecut de la muncitori necalificati la vanzatori si soferi, Au facut o casa, au primit „lot in folosinta” si au muncit pana au inchis ochii. Bunica-mea dupa 30 de ani de munca in comertul socialist a primit o pensie de 800 de lei. Colega ei de tejghea, dupa aceiasi 30 de ani de munca, a primit 1100 de lei. Diferenta era din cauza faptului ca bunica-mea avea origini nesanatoase si nu fusese membra PCR.
Nu regimul este de vina, ci oamenii. Daca oamenii ar fi harnici, situatia ar fi alta. Bine, exista muulte alte aspecte in ecuatia asta. Nu poti insa sa spui ca nu s-a muncit in comunism. Au fost si cozi de topor care au preferat smecheria si invartelile in locul muncii de santier sau de maturat strada, cum probabil li se cuvenea.
Alea erau realitatile regimului: statul iti dadea locuinta, si aveai dreptul prin lege daca erai mutat cu serviciul. Puteai sa o si cumperi daca aveai bani si vroiai acest lucru, sau puteai sa construiesti daca vroiai si aveai posibilitati.
Problemele zilelor noastre vin, printre altele, de la faptul ca oamenii si-au imaginat ca dupa caderea lui Ceausescu vor avea salarii si conditii de viata ca in Occident. Asa, din senin. Ei nu au inteles ca prin munca lor au construit nu o societate capitalista, ci una socialista. Sunt multe de spus. Daca adaugam si faptul ca aceia care au ajuns la putere au furat din avutul tarii si au vandut-o dupa aceea la fier vechi, avem imaginea aproape completa a ceea ce se petrece acum in tara. E de neconceput sa vinzi la pret de fier vechi absolut toata industria unei tari, sa crezi ca totul este de aruncat, si asta doar pentru ca le-au facut anterior comunistii sau monarhia sau etc.
Toti cei care au venit la putere in ultimii 20 de ani au aruncat vina asupra celor care au fost inaintea lor, in loc sa puna osul la munca.
Bunicul a fost norocos 🙂
Posibil sa fi fost norocos, posibil ca povestea sa fie exagerata, eu asa am auzit-o. Si iti mai spun inca o poveste, cu securisti.
Dupa ce a ajuns prin repartitie intr-o uzina dintr-un oras de provincie, un tanar inginer a fost chemat din senin la securitate si acuzat ca este un fost puscarias care si-a schimbat identitatea. Dupa vreo 10 ore de ancheta este lasat sa plece, cu „scuzele” aferente. Omul nu era si nici nu a fost vreodata membru de partid. Era tanar si mult prea preocupat de meserie, apoi si de familie. Desi avea rezultate foarte bune, i s-a spus ca nu va avansa in cariera daca nu devine membru PCR. Si n-a devenit, dar profesional era tot mai bun, aparuse si in ziar. Un defect avea omul: cam zicea bancuri printre care strecura si din alea politice.
Dupa 1989, s-a intalnit cu securistul care-l anchetase initial. Acesta i-a spus ca a fost tot timpul informat despre bancurile spuse la serviciu, si motivul pentru care nu l-a arestat a fost ca omul si-a vazut de treaba lui si partidul ar fi pierdut un „foarte bun om al muncii”.
Oare si omul asta a fost norocos?
Păi nu știu, ce vrei tu să spui prin asta e că de fapt regimul a fost unul bun și omenos, dar istoria e nedreaptă cu el și-i pune în cârcă fapte ireale ca să-l zugrăvească rău? Eu zic că regimul a fost făcut și tolerat de oameni. Iar printre ei au fost unii mai buni și alții ticăloși. Pe medie a ieșit ce a ieșit. Înseamnă că cei care au pățit-o au fost ghinioniști, dacă nu vrei să zicem de ăia norocoși 🙂
Regimul a fost unul rau, insa in care daca-ti vedeai de treaba ta, iti era bine. In medie, vorba ta, a iesit ce vedem. Sunt si ghinionisti multi, as spune ca majoritatea. Insa printre cei care au patit-o au fost si multi in slujba KGB, GRU, AVO.
Am avut ocazia sa stau acum vreo doi ani la o bere cu un fost securist (zicea el). Cea mai mare provocare pentru ei era sa depisteze si sa tina in frau agentii sovietici. Astia actionau atat prin intermediul Moscovei cat si cu acordul si colaborarea directa a Budapestei si principalul lor scop era sa genereze tensiuni sociale in Romania. Una dintre metode era sa se dea ca si simpli cetateni persecutati de secu si care povesteau in soapta ce „patisera”. Eh, aici intra secu pe fir, si ii lua pe toti cu care intrase ala in contact. Asa au fost multi ghinionisti, ca-i luau pe toti cu prezumptia de vinovatie. Alti ghinionisti au fost aia care au fost turnati de vecini pentru ca aveau rude in strainatate. Daca aveai si pe cineva care fugise din tara, ala erai.
Insa, inca o data spun: daca iti vedeai de treaba, nu pateai nimic. Ai mei parinti nu au fost membri PCR. Singurul dezavantaj a fost ca n-au putut face cariera. Aia de la partid au insistat cat au insistat, au vazut ca n-au cu cine, si au renuntat. Mai mult au insistat insa partidele de dupa Revolutie 🙂 dar tot degeaba.
Totuși ar mai putea fi o explicație pentru manifestațiile astea „anemice”: ONG-urile nu știu să-și popularizeze mesajele, să le împacheteze frumos și să le dea drumu să se rostogolească pe net. Eu personal am tot citit de manifestații pe blogul tău, după ce au avut loc și de care nu am auzit înainte. La unele aș fi fost interesat să particip, cu condiția să aflu din timp. Și cred că mai sunt oameni în situația mea. Gândește-te: 5 oameni în plus, fiecare cu 2 prieteni înseamnă 15 oameni, care la cei 50 existenți ar mări numărul cu 7,5% 😀
Avem feisbuc, tuităr, RSS feed și fotoșop… merită folosite
Lupule, pe Fb au dat attend 170 de oameni la protestul ăsta 😉 E de bon ton să dai cu click, dar mai greu cu participarea reală. O să încerc, pe viitor, să le popularizez și înainte pe blog, poate poate. Dar poți de exemplu să urmărești paginile unor organizații pe FB, în care ai încredere. Eu de exemplu am în APADOR-CH, ActiveWatch, Miliția Spirituală, CE-RE… dar mai sunt și altele. În funcție de ce te mână în luptă 🙂
Sunt din Valcea si vreau si eu sa lupt alaturi de voi; de asta consider ca trebuie sa folosim FB mai mult
Ăștia pe care-i urmăresc eu nu organizează nimic 🙂 Dacă poți să le popularizezi înainte sigur nu strică; între timp o să arunc și eu un ochi pe asociațiile enumerate de tine, că în afară de APADOR-CH nu am auzit de celelalte.