Umberto Eco, acest Julian Assange offline

Cimitirul din Praga, al lui Umberto Eco e un manual de manipulare, care pregătește terenul pentru telegramele secrete wikileaks. Nu avem motive să ne îndoim că și azi lucrurile se petrec la fel ca în secolul 19, doar că sunt ușurate de Internet.

C ând l-am citit prima dată pe Umberto Eco – Numele trandafirului – aveam 18 ani, eram în clasa a 12-a și voiam să-l impresionez pe tânărul prof de filosofie, care ne recomandase cartea, apărută în 1980, ca lectură suplimentară. Am fost singura din clasă care a citit-o. Am făcut lucrarea de final de an din ea și l-am dat pe spate pe profesor, iar satisfacția asta a anulat chinurile prin care am trecut ca s-o citesc. Pentru că stilul lui Eco mi s-a părut de atunci greu de parcurs.

Ulterior, în prostia mea am intrat la filosofie, unde printre materiile care băteau apa în piuă s-a numărat și specialitatea asta a lui Eco, semiotica. Știința care se ocupă de studiul comunicării. După doi ani în care am fost nevoită să studiez tomuri abstracte și greoaie, a la Eco, m-am dat bătută în favoarea unei meserii mai pământene, dar tot cu legături mari cu ceea ce Eco descrie în ultima lui carte – Cimitirul din Praga.

Și a trebuit să fac un club al cărții ca să ajung iar să-l citesc, obligat-forțat, pe Umberto. Recunosc cinstit că dacă ar fi fost s-o citesc de plăcere n-aș fi avut atâta determinare. Cimitirul din Praga nu e o carte pe care să n-o lași din mână, și nici de citit prin metrou. E de studiat, eventual reluat anumite pagini, pentru că dacă ești cu gândul aiurea nu pricepi mare lucru. Trebuie să fii ori pasionat de teorii ale conspirației, ori obligat să citești așa ceva.

Am dovedit-o, într-un final glorios. A doua jumătate m-a prins mai mult și a mers mai repede, dar abundența de personaje, nume, întâmplări e de natură să te aiurească complet. De aia mi-e și greu să spun exact ce cred despre cartea asta. E oricum o împletire amețitoare între real și imaginar, cam cum se derulează și viața personajului Simone Simonini.

Tipul e italian, ca și autorul, dar ajunge să trăiască în Paris, unde se ocupă de falsuri, mistificări ale realității, în sprijinul serviciilor secrete ale diverselor puteri europene din secolul 19. Cartea alternează istorii reale cu invenții puse la cale de personaj, că la un moment dat nu mai știi ce e real și ce a fost inventat de el, distincție pe care de altfel nici personajul însuși nu mai reușește s-o facă uneori. „Căci ce poate fi mai de încredere decât un fals original”, zice Simonini, care în noianul de documente și scrieri plăsmuite își recunoaște, totuși, cel mai bine, propriile creații, de care e mândru.

Simonini este, ca orice european cult, un antisemit, misogin, xenofob care-și duce viața în dublu exemplar – este notar, dar și călugăr iezuit, în funcție de cum cere situația – și face cam orice pentru bani. Minciuni, crime, comploturi, mai puțin sex, pentru că, abuzat de un iezuit în copilărie, Simonini a dezvoltat o frică de tot ce înseamnă plăcere carnală, ceea ce merge mână în mână cu ura pentru femei, exponente inferioare și viclene ale rasei umane. Are însă o pasiune pentru mâncarea bună, moștenită de la bunicul care i-a insuflat majoritatea ideilor și convingerilor. Așa că la maturitate urăște evreii și femeile deși admite că nu a avut de-a face cu niciunii.

Părțile cu adevărat bune ale cărții nu stau în firul narativ care e greoi, după gustul meu, ci în invențiile semi-literare ale lui Simonini menite să discrediteze evreii și să sporească sentimentul antisemit deja latent în Europa, pregătind astfel, fără să știe, grozăviile ce urmau în războaiele secolului 20. Scrierile lui Simonini, executate la comanda unuia sau a altuia dintre serviciile secrete ale Franței, Germaniei sau Rusiei, speculează tendințe existente în societatea europeană de secol 19, pe care anumite puteri aveau interesul să le amplifice sau să le anihileze. Ele erau publicate apoi în diverse jurnale ca fiind relatări ale unor fapte reale la care au fost părtași „oameni de bine” care acceptau, pentru sume deloc mici, să le dezvăluie și publicului, punându-l astfel „în gardă” despre pericolul evreiesc, mason sau bisericesc care ar vrea să stăpânească lumea.

Cu mențiunea că unele pasaje din carte aduc binișor cu teorii premonitorii pe care le-am întâlnit și în cărțile lui Orwell sau Huxley, în 1984 sau Minunata lume nouă, „Cimitirul din Praga” îmi seamănă mai degrabă cu un soi de wikileaks în varianta offline a secolului 19. Mai ales dacă e să dăm crezare acelor „inutile precizări erudite” de la finalul cărții, în care Eco pretinde că singurul personaj fictiv din carte este Simonini, restul oamenilor și întâmplărilor fiind cât se poate de reale (OK, despre unii ne-am dat și noi seama, că am mai auzit de un Dumas, Garibaldi, Napoleon, Freud, Zola, precum și despre celebra afacere Dreyfus). Probabil că dacă nu l-ar fi inventat Eco, acest personaj ar fi rămas un ilustru anonim care a fost martor timp de mai bine de un deceniu la diversele colportări care au scris istoria după bunul plac al oamenilor din „agenturile străine”, despre care și Ceaușescu săracul striga neputincios în pragul morții, și nu-l credea nimeni.

Dacă toată cartea lui Eco este un soi de manual de manipulare, care pregătește terenul pentru telegramele secrete dezvăluite o sută de ani mai târziu de Julian Assange, nu avem motive să ne îndoim că și azi lucrurile se petrec la fel. Până la urmă istoria e scrisă de oameni, iar cine știe cum s-o scrie trage și foloase din asta. Cât de greu poate fi să compui azi o pagină de „istorie” pe Internet, care să-ți servească unor scopuri politico-strategice?

Și dacă nu credeți, trebuie să citiți câteva din pasajele lui Eco, despre „planurile evreilor de a stăpâni lumea”:

Pentru a împiedica poporul să descopere o nouă linie oarecare de acțiune politică, îl vom menține distrat cu diverse forme de divertisment: jocuri sportive, moduri de recreere, pasiuni de diferite tipuri, birturi, și-l vom invita să se întreacă în competiții artistice și sportive… vom încuraja iubirea luxului desfrânat și vom mări salariile, dar asta nu-i va aduce beneficii muncitorului, pentru că în același timp vom crește prețurile bunurilor celor mai necesare, sub pretextul proastelor rezultate ale muncilor agricole. Vom căuta să dirijăm opinia publică spre orice fel de teorie fantastică ce ar putea să pară progresistă sau liberală.

Pe cărțile cu mai puțin de trei sute de pagini vom pune o taxă dublă, iar aceste măsuri îi vor obliga pe scriitori să publice niște opere atât de lungi încât vor avea puțini cititori. Noi însă vom publica niște opere ieftine pentru a educa mintea publicului.

De niște îngrădiri puse presei nu trebuie să ne îngrijorăm peste măsură, deoarece fie că presa e liberă sau nu, poporul nici măcar nu-și dă seama, înlănțuit cum este de muncă și de sărăcie. Ce nevoie are proletarul muncitor ca flecarii să obțină dreptul de a pălăvrăgi?

 

Dacă vi se pare cunoscut deja ce ați citit, nu e cazul să vă repeziți să cumpărați cartea lui Eco. Plus că se găsește și la bibliotecă, de unde am luat-o și eu. Editura Polirom 2010. Dacă ați citit-o deja și vreți să facem schimb de impresii, hai sâmbătă, 1 Decembrie, la clubul de carte. Ce poate fi mai bun de discutat de Ziua națională a românilor decât o carte despre antisemitism, xenofobie și misoginism? 🙂

Vă aștept, așadar, sâmbătă la orele 19.00, în buncărul din subsol al restaurantului Van Gogh din Centrul istoric (strada Smârdan nr.9). Au un vin bun acolo, așa că nu veniți cu mașina, chiar dacă vă îmbie parcarea lui Oprescu de la Universitate.

*Poza arată chinurile prin care am trecut ca să citesc cartea asta. Până și Toshiba se întindea de nervi.

Etichete: , , , ,

19 comentarii la “Umberto Eco, acest Julian Assange offline” Subscribe

  1. VASILIU MIRCEA PAUL 27/11/2012 at 18:23 #

    OVIDIU DRIMBA „Istoria culturii și civilizației” Vol.2 pag.590 nota de subsol 40

    „Și acest fel de pedeapsă capitală a fost mai puțin frecvent decît se presupune în general. Indicativă este activitatea foarte severului inchizitor dominican deja citat, Bernard Gui, în regiunea Toulouse, cea mai bîntuită de erezie (însărcinat cu misiuni inchizitoriale și în Flandra și Italia), care în 15 ani a dat 930 de sentințe; dintre acestea, 42 de condamnări la rug, pe lîngă 139 (deci 18%) sentințe de achitare.”

    JEAN SEVILLA „Corectitudinea istorică” pag.14-15

    „În 1977, Regine Pernoud publica un volum de o sută cincizeci de pagini cu un titlu provocator – Pour en finir avec le Moyen Age. Cercetătoarea denunța toate prejudecățile legate de epoca medievală. printre nenumăratele anecdote, cartea oferea o conversație telefonică cu o documentaristă care o sunase pe autoare. <> Cartea autoarei n-a avut șansa de a fi pe gustul criticii: specialistă în Ioana d’Arc, Regine Pernoud era savantă dar nu marxistă.”

    Nu vreau să spun prin asta că Eco ar fi marxist, nici pe departe, ci doar un mic escroc care a simțit în ce sos trebuie să-și ambaleze fanteziile pentru ca onor’ publicul să marce banul. Așadar în „Numele trandafirului” avem sex, intrigă polițistă, plus un oribil inchizitor care rade tot mai ceva ca Tamerlan (ca să vezi potriveală, tocmai Bernard Gui).

    După coroborarea acestor informații, pentru mine, Umberto Eco (realmente specialist în Evul Mediu) și romanele lui NU MAI EXISTĂ. N-am nimic cu bănuții lui, dar rămîn cu Ovidiu Drimba, Jean Sevilla și alții de același calibru.

    • Dollo 27/11/2012 at 19:15 #

      De gustibus 🙂 Unii îl consideră genial, pare-se

    • VASILIU MIRCEA PAUL 27/11/2012 at 21:02 #

      Mii de diavoli încornorați ! A dispărut ce era între . Iată imbecilismele debitate de individă la telefon:
      „Caut fotografii, da, diapozitive care să ofere o idee generală asupra Evului Mediu: omoruri, masacre, scene de violență, de foamete, epidemii..” Acesta e motivul pentru care refuz să particip la mistificările lui Umberto Eco – prefer adevărul gol-goluț, este infinit mai interesant decît orice fantezie.

    • melina 27/11/2012 at 23:58 #

      n-as vrea sa-mi dau cu parerea despre valoare lui Umberto Eco in necunostinta de cauza, dar stiu sigur ca Ovidiu Dramba nu e in niciun fel calificat sa formuleze opinii despre primul, mai ales prin cartea mentionata. orice minim specialist in istorie o sa-ti spuna ca lucrarile lui Ovidiu Dramba nu sunt stiintifice, putand fi cele mult niste carti de popularizare, care au in spate o metodologie cel putin indoielnica.
      despre celelalt autor, nu ma pronunt tot pentru ca nu stiu exact ce e cu el.

      • VASILIU MIRCEA PAUL 07/12/2012 at 20:50 #

        Deci nu știți o grămadă de lucruri (inclusiv ortografia lui Drimba) dar ȘTIȚI PRECIS (de la alții) că Ovidiu Drimba cînd scrie ce am citat nu spune adevărul. Ați FRUNZĂRIT măcar monumentala lui lucrare ? V-ați aruncat privirea pe bibliografie ? El NU a scris despre cariera lui Bernard Gui pentru a-l contracara pe Eco – nici nu cred că auzise de el cînd a conceput capitolul.

        Pe de altă parte CE înțelegeți printr-un „minim” specialist în istorie ? Nu de alta dar în ultimii 20 de ani am văzut „maari” istorici călcîndu-și în picioare propria profesiune prin partizanate politice de maximă nerușinare. V-ați gîndit că acei istorici „minimali” care v-au șoptit despre „metodele îndoielnice” ar putea fi doar mînați de cea mai banală ciudă a șoarecelui de bibliotecă incapabil pînă și să imagineze o lucrare capitală ? Unde sînt acele sinteze care să ne lămurească ce s-a întîmplat cu noi în secolul trecut dincolo de TOATE propagandele ? UNDE ? Cu ce se ocupă „minimalii” Dvs. prieteni-istorici ? CE FAC ? Ling sîrguincios pergamente medievale ? Se ceartă pentru ipoteticele dacisme brînză, mînz, spînz ?

  2. Niki 27/11/2012 at 18:37 #

    Uite o carte pe care si Toshiba o sa o citeasca cu placere: Edward, Jurnalul unui hamster 1990-1990.

    • Dollo 27/11/2012 at 19:13 #

      viață lungă a avut Edward ăsta 🙂

  3. ady 27/11/2012 at 19:45 #

    inca n-am terminat-o, sper s-o termin. chiar asta seara am lasat un exemplar la o filiala a bibliotecii metropolinane si am luat un alt exemplar de la alta filiala. prelungisem deja perioada si n-o terminasem. si nu se poate prelungi de doua ori. n-as fi citit-o daca n-ar fi fost clubul. poate as fi inceput-o, dar as fi abandonat (ceea ce fac extrem de rar) maxim pe la cap. 3.
    zau, votati si voi ceva mai uman. 🙂

    • Dollo 28/11/2012 at 01:13 #

      las că vin și alea umane 🙂

  4. Motanul 27/11/2012 at 22:57 #

    Cred ca „Cimitirul” e in același gen ca „Un veac de singuratate”. Personajele erau foarte bine descrise numai ca de la un moment le încurcam, nu mai știam de care Aureliano e vorba. Apropo, știe cineva câți Aureliano erau un total in cartea aia? Oricum, recomand cartea. E super. Nu degeaba a luat premiul Nobel.

    • Dollo 28/11/2012 at 01:11 #

      Eu pe aia n-am reușit s-o termin, și eram mult mai tânără pe vremea când am încercat.

      • Motanul 28/11/2012 at 18:06 #

        Vrei sa-ti dezvalui sfarsitul(cred ca pentru el a luat premiul Nobel)?;)

    • ady 28/11/2012 at 18:33 #

      zau ca nu mi se par acelasi gen. poate daca vrei musai pot fi amandoua incadrate la „fantastice”. numa’ ca „un veac de singuratate” chiar e misto (eu am terminat-o 🙂 ) si marquez stie ce face, pe cand nenea eco, o da in teoria conspiratiei (asezonata cu multe prejudecati, in special antisemitism) de mi s-a facut greata.
      apropos, de „despre care aureliano” era vorba, incearca „cimitirul de piane”, cartea cu care am inaugurat clubul. 5 oameni si vreo 3 pareri (daca nu cumva au fost mai multe) despre „care aureliano”. n-am ajuns la o concluzie definitiva. 🙂

  5. Lucian Mustata 28/11/2012 at 15:59 #

    Nu-s în București ca să pot veni la evenimentul la care ne-ai invitat dar cartea tot o voi citi. Am dat de ea printre e-bookurile mele dar am trecut-o cu vederea. Articolul tău m-a făcut să fiu mai atent pe viitor.

  6. Béranger 28/11/2012 at 22:45 #

    Hehe, n-o am decât ca e-book în franceză (am și unul în engleză, dar mai dubios).

    «Lorsque nous serons au pouvoir, nous supprimerons des programmes d’éducation tous les sujets qui pourraient troubler le cerveau de la jeunesse; nous en ferons des enfants obéissants, qui aimeront leur souverain. Aux classiques et à l’étude de l’histoire ancienne, qui contiennent plus de mauvais exemples que de bons, nous substituerons l’étude des problèmes de l’avenir. Nous effacerons de la mémoire humaine le passé qui pourrait nous être défavorable. Par une éducation systématique, nous nous chargerons de faire disparaître tout ce qui pourrait rester de cette indépendance de la pensée, dont nous nous sommes si largement servis, depuis un certain temps, pour aboutir à nos fins… Sur les livres de moins de trois cents pages, nous doublerons l’impôt, et ces mesures obligeront également les écrivains à publier de si longs ouvrages qu’ils seront peu lus du public. Nous-mêmes publierons des livres bon marché, afin d’instruire et de fixer l’esprit public. L’impôt réduira la production de la littérature purement récréative, et celui qui voudrait nous attaquer avec sa plume ne trouverait pas d’éditeur.»

    Quant aux journaux, le plan hébraïque prévoit une liberté de presse fictive, qui serve au plus grand contrôle de l’opinion. Nos rabbins disent qu’il faudra accaparer le plus grand nombre de périodiques, de façon qu’ils expriment des opinions apparemment différentes en donnant ainsi l’impression d’une libre circulation des idées, tandis qu’en réalité ils refléteront tous les idées des dominateurs judaïques. Ils observent qu’acheter les journalistes ne sera pas difficile parce qu’ils constituent une maçonnerie et aucun éditeur n’aura le courage de révéler la trame qui les entretisse tous dans le même tissu parce que personne n’est admis dans le monde des journaux s’il n’a pas pris part à quelque louche affaire dans sa vie privée. «Naturellement on devra interdire à tout journal de donner des nouvelles concernant les crimes pour que le peuple croie que le nouveau régime a supprimé jusqu’à la délinquance. Mais on ne doit pas se préoccuper outre mesure des brides mis à la presse parce que la presse, qu’elle soit libre ou non, la populace ne s’en aperçoit même pas, enchaînée qu’elle est au travail et à la pauvreté. Quel besoin ont les travailleurs prolétaires des baveux qui obtiennent le droit de bavasser?»

    • Dollo 29/11/2012 at 10:18 #

      Păi hai sâmbătă la București să bem un vin franțuzesc la clubul cărții 🙂

      • Béranger 29/11/2012 at 11:05 #

        Mulțămim de invitație, dar nu sosesc.

  7. diana 07/12/2012 at 19:08 #

    buna,

    a avut loc intalnirea programata pentru 01 decembrie ? pe mine nu m-a captivat cartea „cimitirul din praga”, cred ca atunci cand am votat-o am supralicitat numele scriitorului. mi s-a parut o carte grea, cu informatii istorice din abundenta. poate urmatoarea carte (Eternitatea clipei de Zoe Valdes) este mai accesibila din punctul asta de vedere.

    • Dollo 07/12/2012 at 21:05 #

      Da, ne-am întâlnit câteva masochiste care am reușit să o citim cât de cât 🙂

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

Cât ne costă să „stârpim” prostituția și cât am câștiga dacă am legaliza-o

ashley

Statul a cheltuit un milion de lei și doi ani de anchete ca să descopere că prostituția se face și prin mica publicitate. Printre „proxeneți” – o femeie de serviciu care cumpăra prezervative la un salon de masaj, o studentă care-i organiza agenda unei fete, un ziar de mică publicitate…

Viceroy vrea să-și ia permisul, Bianca – doar să se mărite

IMG_2114

Pentru că statusul social adevărat stă în Dacia papuc, cu care se poate căra „marfa”, și în numărul de puradei agățați de fusta nevestei. Restul e deșertăciune.

Ziua 7: Facerea de bine e ca recensământul fără CNP

Cuvantul recenzorului de la blocul meu

Azi am recenzat prin telefon o persoană care se afla la coadă la moaștele sfântului x. CNP-ul încă era facultativ.

Moarte chiaburilor din sănătate!

Rares Nechifor, embolizare uterina

Care n-a plecat din țară până acum – ca să se trateze sau să profeseze într-un sistem civilizat – e invitat s-o facă de la 1 martie 2013. România nu-și permite să mai încurajeze existența unei alternative private în sănătate.

„Căpșunarii” care construiesc metroul din Drumul Taberei

Faur, Gheorghe și Vișovan în fața scutului cu care vor săpa tunelul de metrou

Au plecat de 10-20 de ani din țară, s-au specializat în săpat tuneluri în Spania sau Italia, și acum vin ca specialiști „străini”. Vestea proastă e că vor să plece înapoi. Sunt dezamăgiți că România nu a ajuns Europa din urmă cât timp ei au fost plecați.

Moartea iedului, mănânc și trăiesc

cioban-ied

Ciobanul mi-a zis să nu mă uit, că la ei femeile pleacă de acasă când se taie mieii. Am decis să nu-l ascult. Credeam că o să fiu mai tare ca Labiș și n-o să mai pot mânca după asta.