E rou Dan Adrian Urucu. O căutare pe Google arată 29.000 de rezultate. Primele două pagini sunt numai site-uri de străzi. Cu cine se intersectează Erou Dan Adrian Urucu. Ce firme au sediul pe Erou Dan Adrian Urucu. Ce numere sau coduri poștale. E o stradă. În Berceni. Pe ea locuiesc oameni. Probabil unii dintre ei s-au enervat acum câțiva ani când au fost nevoiți să-și schimbe buletinele pentru că primăria le schimbase numele străzii.
Dan Adrian Urucu a fost un erou, poate, în actele de protocol ale oficialităților, veșnic recunoscătoare celor care și-au dat viața pentru idealurile Revoluției din 1989, pentru libertate …. În viața reală Dan a fost un tânăr pasionat de avioane. A murit împușcat probabil la Televiziune, deși faptele de atunci sunt incerte și azi. Singurul lucru cert e că părinții lui l-au găsit la morga Spitalului de Urgență printre alte cadavre. Și că azi e îngropat în Cimitirul eroilor din București, cum intri, undeva pe dreapta. Și că familia lui a făcut o fundație care-i poartă numele, prin care acordă premii la concursuri de planorism. Că sora lui a emigrat demult în Franța, unde e medic. Și că dincolo de toate astea el mai trăiește acum în amintirea prietenilor lui, așa cum a fost în cei 22 de ani de viață.
Într-o discuție recentă cu o amică mai tânără, mi-am dat seama că în privința Revoluției din 89 românii se împart în două categorii: cei care consideră că cine a murit atunci a fost fraier/ghinionist, aflat la locul nepotrivit, în calea glonțului; și cei mai tineri pe care la drept vorbind nici nu prea îi interesează ce a fost, atâta vreme cât nu știu cum era înainte. Când îi povesteam tinerei că atunci s-au împărțit arme pe străzi și că se trăgea prostește, nu m-a crezut. Cum adică să se împartă arme? Civililor? Da, un astfel de episod absurd am rememorat zilele astea cu Oana Lohan, una dintre prietenele lui Dan. A fost foarte ușor să ne înțelegem pentru că avem aceeași vârstă și atunci, în 1989, am perceput lucrurile cam la fel.
Puteam trece drept teroriști, dar cine naiba știa atunci ce sunt ăia?
Oana Lohan este probabil genul acela de om care nu se lasă despărțită de prieteni nici măcar după moarte. 12 ani din cei 22 ai lui Dan i-a fost prietenă. De stradă (pe Grigore Alexandrescu, în preajma Guvernului), de școală generală și de Liceul Caragiale. După asta el a intrat la Facultatea de Aeronave, iar ea a tot bătut la porțile Arhitecturii. Erau decreței, crescuți în comunism, cu idealuri care acum par desuete. Ea voia să învețe să construiască case. El învăța să facă avioane. „Îi plăcea ce se întâmplă pe cer, dar nu poetiza chestia asta. El pur și simplu iubea avioanele, tot ce ținea de ele. Își luase și brevet de planor, zbura”, povestește Oana.
Povestea Oanei, a lui Dan și a prietenilor lor arată de fapt cum am trăit noi, majoritatea, evenimentele alea despre care e posibil să nu știm niciodată ce au fost cu adevărat. „Au ieșit aproape toți băieții din grupul nostru în stradă, atunci. Deși aveam un prieten în trupele speciale care ne spusese să nu ieșim că vom muri ca proștii. Dan a ieșit poate din dorința lui de a-i învăța pe alții cum să folosească un Kalashnikov, pentru că el făcuse armata și știa. S-a simțit responsabil într-o mod ciudat, pentru că se dăduseră arme și copiilor. Pe 23 decembrie am aflat că el ar fi rănit în Spitalul de Urgență. Am încercat să intrăm acolo, dar ne-au respins. Toți erau isterizați de teroriști. Credeau că toată lumea vine cu gânduri teroriste în spital. Umblau zvonuri că fuseseră împușcați oameni și în spital. Era o nebunie”, povestește Oana.
Dan era de fapt mort, dar ei nu știau, pentru că cineva îi văzuse cadavrul în spital, din întâmplare, și-l anunțase pe tatăl lui. Dar tatăl n-a putut să le spună vestea asta cumplită mamei și surorii lui, le-a spus doar că e rănit. Așa că prietenii lui Dan au pornit de nebuni pe străzile Capitalei ca să găsească ajutor să intre în spital.
„Știam niște doctori în Pantelimon, care ne-ar fi putut ajuta să intrăm în spital. Împreună cu Tudorică și cu Mircea am pornit cu o Dacie pe străzi, să ajungem în Pantelimon. Aveam la noi o poză de-a lui Dan de la BAC și la fiecare filtru de stradă spuneam povestea. Acum privind retrospectiv îmi dau seama ce ridicoli eram, ne îmbrăcasem în negru, ca să nu atragem atenția, dar Dacia era albă și curată ca zăpada, iar Tudorică, prietenul nostru, avea doi metri înălțime. Practic puteam trece drept teroriști, că eram îmbrăcați în negru, dar cine naiba știa atunci ce sunt ăia teroriști?”
La unul dintre filtre au dat peste un puști care a rezonat cu povestea lor și le-a „divulgat” parola valabilă pentru Pantelimon. I-ar fi ajutat să treacă mai departe fără să fie bănuiți de terorism. „Parola era PARĂ. Ne gândeam că ăla face mișto de noi și cine știe cum ajungem că fim împușcați tocmai din cauza asta. Și da, puștiul ăla era înarmat.”
La destinație au ajuns degeaba, pentru că medicii din Pantelimon le-au spus că nu au cum să-i ajute, iar ulterior au aflat că Dan era de fapt mort. A fost înmormântat de Crăciun.
Povestea lui Dan, povestea turnului…
Oana a plecat din țară în 1991, imediat după mineriade. Arhitectura românească o refuzase sistematic, așa că a învățat-o pe aia franțuzească. A făcut doi ani de arhitectură la Strasbourg, apoi Școala de artă superioară și decorativă de la Paris, unde a stat până în 1998. A mai colindat vreo doi ani și Londra, apoi prin 2002 a avut prima tentativă de a se restabili în România. „Am stat șase luni și am plecat din nou. Nu prea știam ce să facem aici. Venisem cu prietena mea, era cam la un an după ce se dezincriminase homosexualitatea prin lege, dar oamenii se uitau ciudat încă. Ne-am întors în Franța”, povestește Oana.
Zice că ce face ea acum nu e artă, e doar „ce a învățat să facă”. La Paris a făcut diverse munci, de la paznic de muzee la vânzare de kebap. Îi place să deseneze în creion (a scos o carte cu desenele ei), să facă poze și să lucreze lemnul. Asta a învățat în școlile de artă și acum se consideră mai aproape de un meseriaș decât de un artist.
Din 2005 s-a stabilit dintr-o întâmplare în România, din nou, dar pendulează încă între București și Paris. Trăiește într-o casă amenajată după gustul ei, în Vatra Luminoasă, cu pisica Renette, care merge ca un cowboy cu picioarele din spate, pentru că a fost victima unui accident auto din care niciun veterinar nu credea că scapă. Acum privește lumea, curioasă, cu doi ochi verzi mari și minunați.
Oana spune că îi place Bucureștiul ca niciun alt oraș, poate de asta toate desenele ei îl arată în cele mai mărunte detalii. Găsiți mai multe pe site-ul ei.
„Pentru Dan” se numește lucrarea grafică cu care Oana a participat la concursul organizat de Make a Point pentru pictarea Turnul de apă din Pantelimon. Ea a propus desenarea pe turn a unor avioane de hârtie, în amintirea lui Dan. Pentru că probabil Turnul de apă din Pantelimon era singurul martor tăcut al zbaterii lor de acum 22 de ani, când încercau să găsească o cale să intre la el în spital.
De fapt avioanele de hârtie au mai spus o dată povestea lui Dan. În Berceni, pe strada care-i poartă numele. În 2009, când s-au împlinit 20 de ani de la moartea lui, Oana și alți opt prieteni s-au dus acolo ca să arunce avioane de hârtie de pe blocuri, în memoria lui Dan. A fost o ocazie și pentru locuitori să afle cine a fost cel care le-a numit strada. Dacă erau curioși. N-au fost mulți. Doamna în vârstă din imagine și-a chemat nepotul și l-a pus să asculte povestea lui Dan – „că asta e istoria, mamaie!” – apoi au aruncat toți, din balcon, avioanele colorate. Dan a înviat pentru câteva minute, în zbor, așa cum îi plăcea, în aerul rece de iarnă din București.
Acum, cu Turnul de apă din Pantelimon, a mai ajuns o dată în atenția oamenilor. Oana n-a câștigat concursul, dar spune că nu contează cine câștigă locul pe turn, contează doar ca turnul ăla să le spună oamenilor o poveste și să-i facă să vină acolo cu plăcere. Să nu-i lase indiferenți când trec pe lângă el. „Pentru că pe oameni în general nu-i întreabă nimeni nimic, aici, în România.”
Am fost coleg cu Dan la Fabrica de Avioane din Bucuresti in cadrul Oficiului de Calcul. Era nou angajat, simpatic si plin de viata. Sacrificiul lui si al celorlati morti in Revolutie ne-a schimbat noua, celor in viata, destinele. Multumim ADRIAN si Dumnezeu sa te odihneasca !
Mama lui a fost colega cu mama pe vremuri, cred ca la Institutul de Geografie , mi-a povestit despre el. Respectele mele si Dumnezeu sa il odihneasca! Nu stiu de ce mi-a venit sa il caut pe google dar l-am cautat „Urucu victima a revolutiei”. Aveam 1 an la revolutie dar cu siguranta nu am sa uit sacrificiul suprem facut de altii pentru ca eu sa pot sa colind astazi lumea fara teama de a trece pe la „seiko five” sau dupa cum spunea utimul comandant de pe nava pe care am fost pe la „spune ma scrie ma”.
nu…nu am citit decat inceputul articolului….. pentru ca e nevoie sa citesti cu Sufletul la Tine…cu Constiinta deschisa si Sensibila…
nici un Nevinovat nu a murit Degeaba Atunci !
ca sa ne zbenguim acum, sa facem filozofii de doi bani despre orice pt ASTA au murit…….
o sa-ti zic CEVA: EI au trecut Dincolo in Rai sau Aproape de El , Cel Infinit…. EI sunt Sfintzii Nostrii…
Sangele Lor ne-a Spalat Pacatele si Puteam Renaste………….
voi reveni….poate………….
Am fost coleg de clasa cu Dan la Caragiale. Inteligent si cultivat.
Ne-am intalnit pe 22 Decembrie 1989 la asfintit, pe Dorobanti, in fata fostului magazin Sofia. Dan mergea spre Televiziune, eu veneam de acolo. Banuiam ca la caderea noptii o sa se traga, cum se trasese si la Uniersitate cu o seara inainte. N-am reusit sa-l intorc din drum, mergea sa apere Revolutia. Era convins ca asta trebuie sa faca. Si si-a dat viata pentru asta !
Zilele trecute am realizat ca au trecut deja 25 de ani de cand Dan doarme in Cimitiul Eroilor. L-am luat pe baiatul meu si am fost acolo impreuna sa-i povestesc despre Revolutie si despre eroul Adrian Dan Urucu … fostul meu coleg de clasa
Dan a fost colegul meu de scoala generala, de liceu … Ne stiam de-o viata ! Vietile noastre, ale celor care l-am condus – mult prea devreme – pe ultimul drum, nu au mai fost la fel de-atunci. Am mai ajuns cand si cand pe la Cimitirul Eroilor, i-am aprins o lumanare, i-am pus cateva flori la mormant … Trec zilnic prin fata casei lui, ma gandesc la el, ma uit in jur si-mi spun ca nu a fost zadarnic sacrificiul lui dar … a platit un pret mult prea mare !
Am fost coleg de armată cu Adrian, aveam paturile unul langa altul, ne povesteam după stingere în șoaptă fiecare despre locurile adolescenței, eu venit la Craiova din Maramureș el din București! Un băiat extraordinar, un camarad adevărat, cu o părere personală spusă în șoaptă despre sistem și pasionat de tehnica militară și aviație la cele mai mici detalii! Dumnezeu să-l odihnească în pace și liniște!🙏 ceea ce a făcut el și alți ca el nu poate decât să ne oblige în gestionarea viitorului copiilor și nepoților!! Dacă se poate și stiti pe cineva vreau să iau legătura cu cineva de la Fundație!
Mulțumesc
Am fost coleg de armată cu Adrian, aveam paturile unul langa altul, ne povesteam după stingere în șoaptă fiecare despre locurile adolescenței, eu venit la Craiova din Maramureș el din București! Un băiat extraordinar, un camarad adevărat, cu o părere personală spusă în șoaptă despre sistem și pasionat de tehnica militară și aviație la cele mai mici detalii! Dumnezeu să-l odihnească în pace și liniște!🙏 ceea ce a făcut el și alți ca el nu poate decât să ne oblige în gestionarea viitorului copiilor și nepoților!! Aș dori să iau legătura cu cineva de la Fundație!
Mulțumesc