Povara Crăciunului în familie

M ama întotdeauna a avut vorba asta: „Paştele şi Crăciunul se petrec acasă!”. Vorbă pe care am urât-o destul în anii mei rebeli, în care mi se părea că nu voi avea suficient timp ca să trăiesc departe de sânul cald al mamei. Când am fost în cuplu aveam scuza asta, că trebuie să mulțumesc și cealaltă familie, a iubitului/soțului. Așa că împărțeam sărbătorile frățește, sub pretextul ăsta. Orice era bine câtă vreme nu stăteam acasă cu mama. Mi se părea că distracția era întotdeauna în altă parte decât acasă la noi, unde mama nu știa decât să trebăluiască până la epuizare în bucătărie, iar Crăciunul sau Paștele erau efectiv prilejuri de a sta la masă și a gusta din tot ce s-a chinuit ea să gătească, plus comentariile de rigoare: asta a ieșit bine, asta e prea sărată, la asta trebuia să pun mai puțină făină etc. A fugi în lume, oriunde vezi cu ochii, într-o astfel de ocazie, a rămas și azi la fel de de neconceput pentru mama. Nici măcar tentativa mea de a o duce într-un an de Paște, la mănăstirile din Grecia, nu a avut succes. Cum să lipsească ea din bucătăria ei?

Cam asta a fost întotdeauna povara mea, de sărbători. N-am avut – în familiile mele, vremelnice, de împrumut – ocazii să mă simt prost, împovărată de ideea de familie lărgită. Probabil am avut noroc. Sau poate că nu am stat suficient de mult într-un cuplu încât să ajung să-i urăsc și familia 😉 De curând îmi povestea o prietenă, emigrată, despre calvarul pentru care se pregătește: să vină în țară și să împartă sărbătorile cu familia soțului (unde nu se simte ea bine), și cu familia ei (unde soțul ei nu se simte bine).

Poveștile ei, de la sărbătorile traumatizante în familie, mi-au amintit de un concediu la mare, în care am cunoscut întâmplător o familie foarte enervantă. De care fugeam mereu pe plajă, tocmai ca să nu am ocazia să ascult balivernele pe care le debita soțul care se vedea cel mai tare din parcare, și care ne dădea tuturor sfaturi și pilde din preaplinul înțelepciunii sale. Mi-am imaginat cum ar fi fost să fiu nevoită să petrec câteva zile cu o astfel de „rudă”, de sărbători. Să fii obligat să faci frumos, ca să nu strici atmosfera, deși îți vine în fiecare secundă să-l strângi de gât pe cumnatul care se dă mare sau pe soacra care te freacă la creier să-i faci nepoți. Și nu poți să zici că stai o zi și pleci, pentru că „și așa veniți rar, măcar stați și voi toată săptămâna…”.

Cinstit, multă vreme nu i-am înțeles pe românii emigrați care se chinuie să revină în țară cu ocazia sărbătorilor. Înțeleg că pe de-o parte îi mână dorul, dar fiecare întoarcere pare să se lase, mereu, cu nemulțumiri. Ori din propriile familii, ori din cauza țării care ține să le amintească, cu fiecare ocazie, de ce au plecat.

Apoi, nu știu, s-a întâmplat ceva. Poate vârsta e de vină că încep să  fiu sentimentală și să rezonez mai mult cu filmele astea siropoase, în care ți se spune că familia contează mai mult decât orice și că indiferent cât de departe ajungi, există o amintire intimă care te ajunge din urmă atunci când te aștepți mai puțin și te face să simți că niciuna dintre realizările, pozițiile, banii, averile pe care le-ai adunat nu fac cât acel moment petrecut cu familia la masă, când mama te îndopa și tata îți turna în pahar, iar tu nu erai decât unicul subiect al grijilor și iubirii lor.

De la o vreme mi se pare că nu voi mai avea suficient de mult timp de petrecut cu mama. Sărbători sau nesărbători. Așa că nu mă mai deranjează deloc ideea de a petrece timp cu ea, în același apartament cu două camere în care ne-am dus atâta amar de ani împreună. Cred că am ajuns la concluzia aia că sărbătoare înseamnă momentul ăla în care te simți iubit și atât. Ceea ce vă doresc și vouă. Oriunde v-ați afla.

Tags: Craciun, Crăciun în familie, familie, sărăbători în familie, Spiritul Crăciunului