Ironic ca soarta, filmul ăsta e cel mai bun dintre toate văzute zilele astea la TV pe tema Crăciunului și a spiritului lui. „Crăciun fericit” este un soi de documentar artistic făcut după niște fapte reale petrecute în 1914 în timpul primului război mondial. Soldații francezi, germani și englezi (scoțieni), care luptau undeva în Franța, au fraternizat inițial doar de dragul Ajunului Crăciunului, apoi văzând că nu sunt deloc diferiți, dimpotrivă, au continuat cu prietenia până când au ajuns să se mute dintr-o tranșee în alta ca să se salveze reciproc de bombardamentele proprii. Evident au fost prinși și li s-a scos pacea din cap, că altfel se termina războiul înainte de a începe, de atâta fraternizare.
Filmul e făcut în 2005 de francezi și a câștigat niște premii, dar nu asta e important, ci întâmplarea povestită în el. L-a dat TVR aseară, dar se găsește și pe internet. Are personaje frumoase și întâmplări de râsu-plânsu, care se pliază perfect în categoria „viața bate filmul”. Locotenentul german e un evreu îndrăgostit de Paris. Se atașează de locotenentul francez care locuiește exact pe o stradă pe care germanul a stat la Paris cu soția lui, într-un motel. Una dintre discuțiile lor sună cam așa: germanul îi zice că îl poate ajuta să trimită o scrisoare soției, pentru că o lăsase gravidă și nu mai știa nimic de ea. Francezul zice că nu are rost să-și riște poziția, pentru o scrisoare. Germanul zice că nu riscă nimic, că doar n-o să piardă Germania războiul dintr-o scrisoare strecurată ilegal către soția locotenentului francez. După ce câștigăm războiul invadăm Parisul și vin să bem un vin împreună pe strada ta. Francezul, zâmbind moale, zice: nu trebuie să invadați Parisul pentru atâta lucru! 🙂
Fraternizarea durează de fapt câteva zile, timp în care soldații francezi descoperă că pisica lor fugise în tabăra germană (unde avea alt nume), își îngroapă morții înghețați pe câmp, joacă un meci de fotbal și asistă la o slujbă catolică ținută de un preot scoțian, care citește dintr-o biblie sprijinită pe trei puști cu baionetă puse ca trei picioare. Când află că urmează bombardamente se adăpostesc unii la alții în tranșee, pentru că era evident că nu vor mai putea trage unii în alți după toate astea.
Piesa de rezistență a filmului mi se pare discursul pe care un episcop i-l ține preotului militar scoțian, care ținuse slujba de Crăciun în tranșee. Îi reproșează că a fraternizat cu dușmanul, iar preotul îi spune că și dușmanul, paradoxal, se închină la același Dumnezeu. Episcopul îi sugerează că nu mai e potrivit pentru „casa Domnului nostru” și le ține un discurs mobilizator soldaților care urmau să-i înlocuiască pe „trădători”. Discursul episcopului e copy/paste după îndemnurile cruciaților din secolele trecute. Și când te gândești că el e valabil și azi în capetele multora.
Vă las să descoperiți finalul filmului, dar vă spun doar atât: motanul a căzut până la urmă prizonier la francezi, având asupra lui un bilețel pe care nemții scriseseră „succes camarazi!”. Dacă o mai trăi, azi o fi un respectabil veteran de război 😉
Merci de recomandare. Chiar ieri citisem despre armistițiu aici – http://mises.org/daily/1978/The-Christmas-Truce-of-World-War-I
Pai sigur, nu se poate film cu tenta religioasa fara anticlericalism.
În cazul de față nu mi se pare o exagerare.
Predica episcopului s-a intamplat in realitate? O avem mot-a-mot?
Din câte am înțeles din film acel eveniment a fost reconstituit din mărturiile, scrisorile, amintirile oamenilor care l-au trăit. Nu erau televiziuni de știri pe vremea aia. Deci, în afară de oamenii ăia crezi că știi tu mai bine? O fi și filmul romanțat, că deh, e film, dar nu văd de ce ar fi fost falsificat fix discursul episcopului.
Tocmai pentru ca nu stiu, nu formulez pe baza unui film artistic judecati ideologice de genul „Discursul episcopului e copy/paste după îndemnurile cruciaților din secolele trecute. Și când te gândești că el e valabil și azi în capetele multora.”
l-am vazut anul trecut, tot in perioada craciunului. splendid, intr-adevar. anul din acele filme pe care nu le poti revedea prea usor.
pisoiul imi aminteste de stalin, motanul roscat al lui porta. din cartile lui sven hassel, niste carti de razboi, complet antirazboi.
Hei, ți-am scris un email, cu o rugăminte. Mare 🙂
O perversiune.
Lumea, cind se duce la f*tut, parca se duce la razboi. Iar cind se duce la razboi, parca se duce la mall. Inca din 1914.
Hai sa fim seriosi, da? Nemtii venisera sa-i sodomizeze anal pe francezi, la ei in tara. Pai trebuie sa fii complet dobitoc sa faci hora in jurul bradului si al pisicului impreuna cu ala care a venit sa te agreseze. Dar de la francezi nu ma asteptam la altceva. Ei ori se predau, ori se culca cu invadatorul.
Aaaa, ca adevarul e ca saxonii englezi au fraternizat cu saxonii nemti… asta e altceva. Francezii? Spectatori.
Cred că îi judeci prea aspru pe oamenii ăia din tranșee. Nu era războiul lor, ci al burtoșilor care stăteau la căldură și beau șampanie de Crăciun, cum se întâmplă adesea. Prin urmare gestul lor mie una mi s-a părut firesc.
Corect!
Mă uit la multe filme cu războaie (mai nou îmi plac filmele coreene – mai învățăm ceva despre istoria lor) și constat același lucru. „Băieții deștepți” aveau orgolii, polițe de plătit sau nevoie de bani iar „proştii” luptau, sufereau şi mureau…. Trist dar adevărat.
Şi acum suntem pe aproape ….