E ra o fată de vârsta mea, la etajul șapte în blocul de vis a vis. Nu mai știu în ce clasă eram, dar sigur nu știam ce înseamnă Toblerone, acel cuvânt vesel pe care ea îl folosea în aceeași propoziție când ne spunea că a venit taică-su din delegație. Al ei lipsea mult de acasă. Al meu nu era deloc. Amândouă locuiam cu mamele. Ea avea, însă, cele mai mișto haine și jucării, care nu se găseau în magazinele noastre socialiste. Nu învăța la școala noastră de cartier, așa că o vedeam rar.
Cu ea am jucat prima dată badminton. Eu nu aveam nici palete de tenis. De badminton nici atât. Părea o fiță pe vremea aia să ai așa ceva. Am fost vrăjită de faptul că fluturele ăla alb, franjurat, cu măciulie ca un dop de șampanie, este atât de inteligent încât să se răsucească singur în zbor, și să-i întoarcă „fundul” paletei adversarului. Fantastic! Iar paletele alea… niște bijuterii ușoare, cu mânere din aluminiu.
Badmintonul mi-a plăcut atât de mult încât am bătut-o pe mama la cap să-mi ia și mie măcar ceva similar. Pesemne erau prea scumpe, așa că într-o zi mi-a adus niște palete mari, rotunde, ca niște grătare dintr-un plastic rigid și casant, cu o minge dodoloață din burete între ele. Palete verzi, minge galbenă. Un surogat de badminton, varianta românească, dar nu era rău. De dragul lor am încălcat sfatul mamei: le-am luat la școală.
Am jucat cu ele numai o pauză. Apoi s-a întâmplat nenorocirea. Când să intru în școală am văzut un afiș pe ușă, despre o tabără. Am stat în fața ușii câteva minute, ca să citesc ce scria acolo, ținând mâna cu mingea de burete la spate. Pe lângă mine, zeci de elevi ieșeau sau intrau în școală. Unul dintre ei mi-a șterpelit mingea din mână și s-a făcut nevăzut. Degeaba m-am întors imediat pentru că n-am reușit să-mi dau seama cine a fost. Și azi, când îmi amintesc, mi se pare incredibil tupeul acelui copil, dar și prostia mea. Cert e că am rămas fără jucărie.
Paletele nu mi-au mai folosit la nimic pentru că n-am reușit niciodată să refac mingea aia perfect rotundă. Iar alta nu mergea, pentru că paletele s-ar fi spart dacă le loveai de o minge de tenis, de exemplu. Am încercat diverse variante improvizate, dar n-a mers nimic. Nici mingi de schimb nu se găseau așa că am pus paletele mele de „badminton” în cui. Am plâns după bila aia de burete.
Apoi a venit moda ping-pong-ului. La perete sau la masă, mingiuțele alea albe și ușoare erau o altă minune, după fluturii de badminton. Nici palete de tenis de masă n-am avut, deși se găseau peste tot în magazine. Erau chinezești, iar pe vremea aia chinezismele nu aveau reputația de acum. Dimpotrivă.
Mama mi-a adus într-o zi niște palete din placaj, făcute de colegii ei la fabrică. Erau mai grele decât paletele chinezești și niciodată n-am fost suficient de îndemânatică la ping pong cu ele. Nu aveau fețe din alea din cauciuc, colorate, nici mânere rotunjite, erau niște plăci cu mâner, așa cum se pricepuseră băieții de la matrițerie să le taie. Până la așa-zisele palete de ping-pong, băieții își făcuseră îndemânarea confecționând tocătoare pentru gospodine.
Acum am undeva, în fundul debaralei, două rachete de tenis vechi, cumpărate din salariul meu, așa cum am făcut și cu bicicleta. Le-am folosit cândva la jucat badminton, dar, ca și bicla obținută prea târziu, parcă nici rachetele nu mai erau la vremea lor. Nici la tenis nu m-am priceput vreodată, nici badmintonul n-am mai avut cu cine să-l joc. Mă îndoiesc că le-ar vrea vreun copil azi, ca să i le fac cadou, că n-au afișaj cu touchscreen… 🙂
Cea mai extravagantă jucărie din copilăria mea a fost o pereche de patine cu rotile, veche, cumpărată de la niște vecini a căror fiică crescuse și nu-i mai trebuia. În rest, ca tot copilul din Epoca de Aur, am jucat mult lapte gros, leapșa, șotron, elastic, Nu te supăra frate, Cine știe câștigă, Maroco, și tot ce-i mai trecea mamei prin cap să ca să-mi țină mintea ocupată în casă.
Am întrebat-o azi pe mama de ce nu mi-a luat și mie atunci palete de tenis de masă reale, erau așa de scumpe? S-a uitat la mine, mirată, și a râs: pentru că nu-ți dădea tac-tu bani ca să te răsfăț! Dar ce-ți veni acuma cu paletele alea?
Probabil vă întrebați și voi același lucru. Ideea a fost a unui cititor, care m-a rugat să-i fac și lui un hatâr, de banii donați pentru că mă citește Are site-ul acesta – www.prospin.ro – de pe care se pot cumpăra palete de tenis de masă profesionale și alte articole folositoare acestui sport. Sper că îl va ajuta apariția link-ului aici, pe mine m-au surprins plăcut amintirile astea vechi, de care aproape că uitasem. Și sunt sigură că paletele vândute de el acolo sunt mai bune decât paletele din copilăria mea comunistă, făcute de matrițerii de la IOR 😉
P.S. Dacă tot a venit vorba de amintiri, ia ziceți, voi după ce ați tânjit în copilărie, în materie de jocuri?
Fiind baiet, toata copilaria mea mi-am dorit o minge de fotbal adevarata, „de piele”, de-aia cum vedeam la televizor, dar n-am avut-o niciodata. Ai mei nu aveau bani sa-mi cumpere asa ceva, a trebui sa ma multumesc si ce de-alea de cauciuc care sa spargeau una-doua.
Apoi in a doua faza a copilariei aparuse moda cu jocurile pe televizor, nu mai stiu cum se numeau. Mama, ce mai reparam la ele 🙂
am avut si eu jocul cu beculete. adidasi cu bot intors nu-mi doream pentru ca botul ala era primul lucru care se dezlipea. iar palete de ping pong nu-mi doream pentru ca ma enerva la culme ca toti de la bloc jucau ping pong (pe ciment, nu pe masa) in loc sa jucam altceva mai atractiv pentru mine (fotbal, ascunsa…etc).
nu tin minte sa-mi fi dorit amarnic vreo jucarie anume (am avut bicicleta, microscop asamblat din bucati si alte cateva chestii) dar tin minte ca imi imaginam ca as avea un televizor minuscul, portabil, pe care sa-l pot lua cu mine oriunde, ca sa nu mai pierd cele 15 minute de desene animate saptamanale. Existau acele tv portabile pe care le vedeam pe la camperii avansati (de unde pishca masii le aveau !?) dar eu imi imaginam ceva mai mic, cam in genul smartfoanelor de azi 😀
erai un vizionar 😉
sa stii !! imi mai imaginam si un sistem care sa se „uite” noaptea pe cer si sa aduca imaginea in casa (doua etaje mai jos) si sa o proiecteze pe tavan. asta in perioada cand inca eram interesat de astronomie.
nu sustin ca imaginam beamerul de azi, ci doar fibra optica 🙂
1. Din perspectiva unuia care a avut excesiv de multe jucării, eu unul cred că ăsta e cel mai realist comentariu din cele 34: nu „dacă aş fi avut obiectul X”, ci „chiar dacă aş fi avut obiectul (televizor clasic), desenele animate erau 15 minute pe săptămână, şi în restul timpului ce mă făceam, mi-ar fi trebuit unul portabil.”
2. Din mai multe motive foarte complicate, unul din cele mai curioase lucruri care i s-au întâmplat unui elev în Iepoca Raţiilor şi Cozilor era datul peste mână dacă părinţii / bunicii / profesorii îl vedeau cu orice fel de altă carte în afară de aceea de şcoală. Pe atunci credeam că aşa s-a întâmplat, că e ghinion. Când apar sute şi mii de cazuri în care s-a dat peste mână puştiului, realizezi că nu era ghinion, era obiceiul pământului.
Eram tare pasionat de chestiuni tehnice. Of, sa ai un EM80 sau un ECH81! Sau un zener sau circuit integrat, care tocmai aparusera si la noi in vremea copilariei mele. Peste ani, mi-au definit profesia si … pasiunile. (ECH 81 si EM80 sunt lampi radio, azi nu prea se mai folosesc). Dar nu prea erau bani pe atunci. Asa ca desenam aparate. Era mult mai ieftin, mai la-ndemina. Sa visezi!
eu mi-am dorit o bicicleta pegas sau o bicicleta mai mica/scunda decat una normala de adulti. nu cred ca m-am manifestat prea mult fata de ai mei in sensul asta, nu cred ca ar fi avut bani pt ea si dc ar fi avut nu cred ca ar fi cumparat-o. la vremea aia existau in familie (ale lu’ tataie) 2 biciclete pt adulti. fratelo invatase deja sa mearga pe bicicleta pe vremea cand inca era mai scund decat mine (mai mic va fi mereu 🙂 ).
sunt si am fost intotdeauna foarte scunda. in plus mi-e frica (frica asta are o asemenea intensitate ca s-ar putea sa-i aiba locul in niste manuale de psihologie) de cazaturi/lovituri (nu de durere; am suferit crize biliare, dureri de masele, la dentist accept anestezia cand e groasa). ci de cazaturi pur si simplu. in plus, la modul general nu cred ca am un echilibru foarte grozav asa ca ideea de a invata sa merg pe bicicleta pe o chestie pe care daca stateam pe sa nu ajungeam cu picioarele la pamant m-ar fi adus in pragul isteriei dc cineva chiar si-ar fi pus in cap sa ma invete sa merg pe bicicleta. probabil nu am reusit sa explic asta alor mei.
in rest nu pot sa zic ca nu am avut jucarii, dar in general, nu stiu de ce, nici eu nu am cerut prea multe.