Metodologia bătutului în ușă

Sau cât de mult seamănă românul cu americanul, când trebuie să-și dea zăpada din fața casei sau să facă front comun cu vecinii în fața autorităților

V ecinii de palier ai mamei sunt doi intelectuali, oameni de treabă în felul lor, bugetari, trecuți de 50 de ani amândoi. Ea e mai vorbăreață și pofticioasă, degrabă băgătoare de nas în oalele mamei. El e ermetic, rareori spune mai mult de bună ziua și nu vine la ușa mamei decât cu un singur scop: să întrebe, când e vreo sincopă, de ce nu are apă, gaze sau curent. Invariabil pleacă dezamăgit că n-a găsit răspunsul, deși mama e pensionară și, se știe, bătrânii ăștia care stau acasă le știu întotdeauna pe toate.

De ani de zile și mama sună la ușa lor în general pentru un singur scop: să le împartă diverse d-ale gurii, atunci când face pomeni. Vecinul se uită pe vizor și când o vede pe mama cu tava cu mâncare deschide larg ușa, se luminează la față și o poftește până în bucătărie. În rest, în nicio altă situația domnul nu-i deschide ușa mai mult de-un lat de palmă, prin care își scoate nasul și un ochi și o întreabă circumspect: da, ce doriți?

Vecinii sunt adesea indignați de diversele rele care se petrec în societate și se remarcă printr-un spirit critic destul de sonor. Genul „nu se face nimic, totul e anapoda în țara asta!”. Poate pentru că lucrează amândoi în instituții importante ale statului român au decis să-și trimită unicul copil în străinătate, după facultate, pentru că în țară nu sunt apreciate valorile.

Unde s-au întâlnit comunismul și capitalismul

Așa stând lucrurile între vecini de-o viață, nu e de mirare că numai 100 de uși din 1200 se deschid în București pentru o discuție cu un necunoscut, care vine să te întrebe dacă te nemulțumește ceva în spațiul public. Centrul de Resurse pentru Participare publică (Ce-Re) are oameni care fac treaba asta de câțiva ani deja. Au reușit să închege cam trei mici comunități în toată Capitala asta pe care o ocupă peste două milioane de oameni.  Nu mă mir că merge greu, pentru că și eu sunt din categoria suspicioasă care se întreabă care e interesul unuia care-mi sună la ușă să mă întrebe de sănătate.

Azi am cunoscut-o, însă, pe Christine Doby, o activistă într-ale organizării comunitare din Detroit, venită pentru prima dată în România, în cadrul unui program de schimb de experiență. Pe bune, ce experiență să capete ea de la noi?, mi-am zis. Noi suntem suspicioși, egoiști, lași, plângăcioși, așteptăm tot timpul să ne dirijeze tătucul și toate astea pentru că, ghinion, am fost opresați 50 de ani de un regim totalitar care ne-a anihilat individualitățile și ne-a vindecat orice urmă de civism din sânge.

Christine zice că și americanii sunt la fel. Și ungurii, și slovacii, și cehii, pe unde a mai umblat ea în ultimii ani, în cadrul schimbului de experiență pe care îl gestionează prin Fundația Charles S. Mott. Se pare că 50 de ani de comunism sau 100 de ani de capitalism veros au avut asupra cetățeanului modern cam același efect: vezi-ți de treaba ta, de familia ta, de copilul tău, nu încerca tu să schimbi lumea sau lucrurile, pentru că de asta se ocupă statul, partidele, politicienii, guvernul. E treaba altora să o facă, tu doar stai la casa ta și privește cuminte la televizor. 

Deosebirea e că ei, capitaliștii, au înțeles mai curând că e nevoie de bani pentru a întreține democrația, în condițiile în care legătura dintre cetățean și partide/guvern sau chiar ONG-uri tinde tot mai mult către zero. Așa au apărut organizatorii comunitari, o rețea de oameni care încearcă să reclădească de la firul ierbii conștiința civică, sentimentul că acolo unde nu ai nicio putere de unul singur, găsești rezolvarea unindu-ți eforturile cu vecinii tăi, deranjați de aceleași probleme imediate.

Cum se dă zăpada la Detroit

Christine are 60 de ani, dar nu-i arată. Locuiește în Detroit și de 30 de ani face meseria asta de organizator comunitar, adică un soi de misionar laic care bate din ușă în ușă și încearcă să coaguleze nuclee cetățenești în diverse comunități cu probleme. Începuturile și le-a făcut, totuși, într-o dioceză catolică, deci nu e prea forțată comparația asta cu misionarii.

Are răspunsuri potrivite pentru toate întrebările românești care încep cu „dar, dar la noi…”. Cineva spune despre cum a încercat, fără succes, să-și scoată vecinii la dat zăpada din fața blocului. Cris povestește despre unul dintre vecinii ei de stradă care are o mașină de dat zăpada, cu care curăță trotuarul numai din dreptul casei lui. Deși o vede mereu dând la lopată (acolo primești amendă dacă nu-și cureți trotuarul în 24 de ore) nu s-a oferit vreodată să-și extindă măiestria mașinii cu încă zece metri, cât ține și trotuarul vecinei sale.

Cris l-a abordat într-o zi și l-a întrebat dacă crede că ar putea să-și folosească mașina de dat zăpada și pe trotuarul ei, mai ales că urmează să plece din țară și se teme că ar primi amendă de la primărie între timp, dacă ninge. Vecinul a ascultat-o ușor mirat și i-a zis că va trebui să se gândească dacă poate să facă asta. Ulterior i-a făcut și ea o favoare soției lui, așa se face că, de când e în România Cris a primit deja un email de la sora ei, care locuiește în același oraș, și care i-a confirmat că până la urmă vecinul i-a dat zăpada.

„Metodologia bătutului în ușă e foarte importantă. Nimeni nu stă la el pe canapea așteptând să vină un străin la ușa lui și să-i zică ce să facă cu timpul lui liber. Oamenilor nu trebuie să le spui că au probleme, pentru că ei știu exact ce probleme au. Trebuie să-i lași să te cunoască, să-i lași să-ți vorbească despre ceea ce îi preocupă, să-i asculți”, zice Cris, accentuând pe ideea că de aia există organizatorii ăștia comunitari, antrenați să deschidă ușile oamenilor, pentru că în fiecare societate predomină suspiciunea și chiar paranoia, după cum își descrie ea conaționalii.

Omul care aprinde lumina

După ce le deschizi ușile îi ajuți să se organizeze. Organizatorul nu face treaba în locul tău, doar îți aprinde lumina, după cum spune un banc celebru. Treaba cu organizarea asta de comunități mici e cam așa: să zicem că stăm într-un cartier unde ne deranjează că posesorii de câini nu le strâng rahatul de pe stradă. Suntem nemulțumiți, dar nimeni nu face nimic. Nici măcar primăria nu-i amendează pe nesimțiți, darmite să le amenajeze un spațiu special pentru câini. Așa că o mână de oameni din comunitate se mobilizează, merge la primărie, face presiuni măcar pentru un gard de împrejmuire a terenului de plimbat câinii, oamenii din comunitate se adună și montează gardul, se tipăresc fluturași cu poza unui copil frumușel și bine îmbrăcat care face o mutriță tristă când calcă într-un rahat de câine, iar un prieten al cuiva din comunitate, dresor de meserie, se oferă să-i învețe pe căței să se abțină până la țarcul special amenajat. S-a întâmplat în realitate în Slovacia, iar comunitatea aia nu s-a organizat singură, ci a fost ajutată de un organizator de meserie, așa precum Christine Doby.

În SUA e nevoie de 3% dintr-o comunitate ca să reușească o schimbare, zice Christine. Probabil că și în România e la fel, mai ales că nu vorbim de schimbări de legi, de stârpirea corupției sau de sistem. Ci de mici detalii care ne pot face viața mai frumoasă pe lângă casă și ne servesc drept exerciții pentru lucruri mai importante, de ce nu?

P.S. Deși n-are legătură cu postarea – e doar o reclamă la Zoo Köln – poza poate să vorbească despre deschidere, dar și despre contemplarea neputinței. E alegerea fiecăruia în ce cheie o vede.

Etichete: , , , , , ,

10 comentarii la “Metodologia bătutului în ușă” Subscribe

  1. Marius Georgescu 09/02/2013 at 07:59 #

    Nu-s neaparat cinic dar chiar crezi metoda asta aplicabila (cu succes…)la noi?!…

    • Dollo 09/02/2013 at 10:57 #

      Păi se aplică deja. Dacă intri pe site-ul Ce-Re găsești ce au făcut ei din 2009. Evident, cu bani din străinătate, că în România nu există finanțări pentru asta 🙂

  2. VASILIU MIRCEA PAUL 09/02/2013 at 08:35 #

    Să mă ierte Dumnezeu, dar comportamentul celor doi bărbați vecini, fie ei din USA sau Bucale, dovedește o lipsă elementară de educație. Cum adică să nu-ți ajuți vecina cînd o vezi că se strofoacă din greu și tu huzurești ? Cum adică să nu-i deschizi ușa larg decît atunci cînd „aduce ceva” ?

    În ce privește North America ar mai fi niște scuze: pe de o parte poate că omul și-a închipuit că zisa Christine vrea să „trăiască sănătos” și face sport dînd la lopată; pe de alta poate i-a fost frică să nu fie înjurat de vreo ultra-feministă dacă face pe galantonul.

    Și în București există „scuze”: mentalitatea de bugetar care îți zîmbește doar cînd „pică ceva”.

    • Dollo 09/02/2013 at 10:58 #

      Cam toți suntem așa, cred, mai deschiși dacă știm că e rost de ceva…

      • VASILIU MIRCEA PAUL 09/02/2013 at 13:31 #

        Îmi pare rău, EU NU SÎNT AȘA. Cunosc toți vecinii (un bloc cu două scări și vreo 16 apartamente) și le deschid ușa larg (nu țin minte să fi adus vreodată ceva) – ei LA FEL. În plus mă salut cu o grămadă de vecini din blocurile alăturate (9 etaje), iar de cînd am cățel numărul celor cărora le zîmbesc pe stradă s-a dublat (inclusiv un handicapat foarte simpatic care nu scoate decît sunete ininteligibile). Desigur, prin preajmă viețuiește și își plimbă „dricurile” BMW „constructorul-șef” al județului (un bandit, fost secretar UTC într-o mare uzină) și protopopul (alt ticălos) pe care îi ignor. Asta e „provincia” !

  3. Frosinica 09/02/2013 at 12:31 #

    Mi-as dori sa-mi bata cineva la usa ca sa ma intrebe „de sanatate”. Din pacate, am parte numai de promoteri, reprezentanti ai unor fundatii umanitare sau de seful de scara care citeste apometrele si strange banii pentru inmormantarile din bloc. O discutie despre bugetarii care zambesc doar cand le pica ceva ar fi interesanta. A propos: eu sunt bugetara si zambesc. Uite, uite: 🙂

  4. Marius Georgescu 09/02/2013 at 12:38 #

    Daca te gindesti nitel,Dollo,exemplul cu dresorul de ciini e hilar si inaplicabil-realist vorbind.Nu crezi ca sfinta metoda a amendarii in cazul ne-stringerii in punga a dejectiilor animalului adorat e mai sigura si mai economica si mai DIRECTA/EFICACE ?

  5. Frosinica 09/02/2013 at 13:02 #

    In legatura cu aplicarea amenzilor in caz de… sau in caz de…: conditionarea pozitiva da intotdeauna cele mai bune rezultate atat in cazul copiilor cat si in cazul adultilor. Comunismul opresiv si-a pus o amprenta greu de inlaturat asupra noastra, ca popor: reactionam doar in cazul iminentei unor masuri punitive.

  6. TNH 09/02/2013 at 20:30 #

    Eu din principiu nu deschid uşa la nimeni. Stau într-o zonă ok, dar la cei 1,60 m pe care îi am prefer să nu risc. De ajutor nu am avut niciodată nevoie, mă descurc foarte bine şi fără vecini, eventual chem un prieten sau o cunoştinţă dacă am de primit mobilă (dar de obicei n-am de primit mobilă), alţi vecini nu au nevoie de mine pentru că nu îi pot ajuta nici cu pile, nici cu relaţii, nici cu informaţii despre mărirea pensiilor.

    Am 19 vecini pe scară şi cunosc doar vreo 15 după mai bine de douăzeci de ani de stat la adresa asta. Nu-i vorba că sunt antisocială, deşi ştiu că sunt, e vorba că vecinii pe care îi cunosc ori mă întreabă când mă mărit, ori mă întreabă când fac copii, ori mă întreabă despre viaţa personală a lu’ sor’mea.

    Chiar îmi pare rău că mai trec pe la uşi şi oameni cu scopuri nobile, poate într-o zi o să le deschid şi eu.

  7. Umoristu 11/02/2013 at 10:38 #

    NU deschid usa la nimeni, poa sa fie orice, de la social organizer la martorii lui Yehova.
    NU imi cunosc vecinii, si nici nu vreau. Simplul hazard ca stam in acelasi bloc nu ma angajeaza sa imi incarc mintea cu existenta lor, si sper ca sunt scutit de atentia lor.
    Imi platesc taxele, imi platesc intretinerea, is civilizat in lift, nu arunc mizerie, nu distrug afisaje, etc…
    Am suferit prea mult din cauza spiritului gregar impus de societatea spalata pe creier de comunism.
    Despre „problemele” ce s-ar rezolva prin actiuni de genul ala….sa fim seriosi, intr-o natiune de primitivi si handicapati, nu ai ce astepta…

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

Miron Radu Paraschivescu, jurnalul unui comunist fără partid

Miron Radu Paraschivescu

Cine ar ști să se roage cu adevărat pentru sufletul meu decât o curvă – însemnările unui ratat oarecare din România secolului trecut. Miron Radu Paraschivescu, Jurnalul unui cobai

Nu sunt dezamăgit de România, pentru că nu m-am lăsat amăgit

Camil Petrescu fiul

Camil Petrescu fiul, despre cum se vede România de peste ocean și din mijlocul Bucureștiului. De ce a plecat acum 43 de ani, de ce s-a întors azi și de ce ar mai pleca o dată, dacă ar avea iar 22 de ani. Despre salamul cu soia de New York.

Ziua presei: Cum pui pe butuci o publicație

free press

Îi interzici secțiunea cea mai profitabilă, sub pretextul săvârșirii unei infracțiuni, apoi tărăgănezi ancheta penală și procesul până când concurența îi ia locul. La final nici nu mai contează verdictul judecătorului. Se întâmplă în România.

Fatalismul mioritic se tratează cu drujba

diana

Vă mai amintiți că în Drumul Taberei începuse construcția unei noi linii de metrou? Asta e povestea oamenilor care i-au împins liniile și peroanele mai pe mijlocul bulevardului, ca să nu le afecteze pomii.

Maidanezul antrenat să fie Saint Bernard

Codruț și nepotul lui, Vasile

Codruț a fost cules de pe străzile din Craiova, în 2004, și a devenit azi unicul maidanez cu atestat de câine de căutare și salvare din dărâmături. O performanță la care ajung maximum 10% din câinii de rasă la nivel internațional.

(III) Clientul român e mitocan și nespălat

sexwork is work

Ultima parte a interviului cu „Profesoara” – una dintre cele mai vechi prostituate din București – face un portret robot al clientului român, de la gunoier și căcănar, până la politician și preot.