Odă prieteniei virtuale

C itesc acum o carte în care personajul principal a suferit niște șocuri electrice care l-au „vindecat” de o boală psihică. Luând de la capăt viața, după episodul ăla, în lipsa amintirilor despre el însuși s-a reconstituit din poveștile familiei și ale prietenilor. Vă imaginați cum ar fi viața voastră dacă nu v-ați aminti nimic din ea și ar trebui să vă faceți o idee despre cum erați înainte, din spusele prietenilor? Practic ați fi voi așa cum vă văd ceilalți. Și sunt șanse foarte mari ca să obțineți un om cu totul altfel decât erați cu adevărat și în care să nu vă regăsiți. Să vă fiți străini.

M-am gândit oare cum aș fi eu într-o astfel de situație? Mai ales că în ultimii ani predomină în viața mea mai degrabă prietenii virtuali decât ăia reali. Nu știu dacă e doar o incapacitate a mea de a lega relații reale de durată, dar asta pare să ni se întâmple multora. Să ne regăsim mai mult în niște discuții scrise pe un ecran decât în fapte și întâmplări reale, alături de oameni în carne și oase.

O prietenă – cunoscută prin intermediul blogului, cu care m-am văzut o singură dată, dar cu care discut de ani de zile cele mai intime chestiuni – îmi spunea că treaba asta e deja banalizată. Oamenii acceptă pentru că e mult mai comod așa. Pe Internet toți suntem mai frumoși și mai buni – putem poza – pe când viața cere un efort prea mare pentru a iniția, cultiva, păstra o relație în care chiar să te simți confortabil. E ca într-o căsnicie, zicea ea, în care supremul test e momentul în care ajungi să dai bășini de față cu celălalt.

Datorită Internetului cunoaștem, totuși, persoane la care altfel n-am fi ajuns probabil niciodată. Și asta compensează cumva faptul că am dat calitatea pe cantitate, și în materie de prieteni. Avem prieteni în toate colțurile lumii, pe care nu-i putem cunoaște altfel decât superficial, dar nu avem de multe ori cu cine bea o bere lângă casă, atunci când ne arde buza să plângem pe un umăr de încredere.

O altă cunoștință făcută datorită blogului, o familie care emigrează definitiv la capătul lumii. Unul dintre motivele care a stat la baza declicului lor nu a fost neapărat România, ci românismul. Cercul în care se învârteau ei nu le-a oferit suficiente motive să-și dorească să rămână aici unde își construiseră o viață pe care mulți dintre noi nu o au. Sunt tentată să le dau dreptate, deși refuz să cred că toți românii mișto trăiesc deja în afara granițelor. Dar până la urmă, dacă mă gândesc bine, prin prieteniile astea virtuale care îmi compun viața și eu trăiesc de fapt mai degrabă într-o lume ireală, care nu are granițe. Și cel mai dureros moment e ăla în care simți nevoia acut să iei în brațe pe cineva sau să-l privești în ochi când îi spui ceva, și asta nu se poate întâmpla din cauza distanței, a faptului că poate persoana aia nu simte deloc același lucru ca tine sau pentru că totul „se varsă” până când ajungi efectiv să te vezi la față cu acel nume afișat pe un ecran.

Nu știu dacă mi se întâmplă numai mie chestia asta, dar constat că sunt tentată să găsesc defecte sau motive de a nu-i vedea mai des pe oamenii care sunt în jurul meu, în schimb prefer să mă apropii de niște nume pe ecran cu care dezvolt adesea situații care îmi pun sângele în mișcare. Un mesaj de la un prieten virtual sau o seară de chat îmi fac adesea mai multă plăcere decât o întâlnire ratată cu un bărbat care îmi face curte, dar e stângaci în abordare și mai degrabă mă enervează decât mă emoționează.

În același timp, tot aud în ultima vreme oameni spunându-mi că își reevaluează „prieteniile” și decid mai degrabă să se rupă de cercul odinioară de prieteni, pentru că viața e prea scurtă ca să ți-o pierzi în relații în care nu te mai regăsești. Destul de normal aș zice, dar dacă de fapt judecăm aceste relații directe prin prisma idealizării celorlalte, virtuale? Dacă suntem tentați să le cerem oamenilor de lângă noi să fie la fel de minunați cum sunt câteva mesaje scrise de un om de la mii de kilometri depărtare?

Și oare cum ne-ar reconstitui viața după un moment de cumpără prietenii ăștia virtuali? Ca în cazul personajului din cartea de care vă spuneam. Cât la sută din noi ajungem să ne cunoaștem și cât ar fi necesar ca să ne considerăm prieteni? A aprecia aceeași carte, același vin, aceleași filme, a iubi animalele, a prefera călătoriile înseamnă oare să fim prieteni? Sau prietenia înseamnă că indiferent dacă părerile noastre nu coincid în acele puncte pe care pe timp de pace le considerăm esențiale, un om îți întinde o mână de ajutor esențial atunci când nimeni altcineva nu o face? Și una și alta dintre variante se poate întâmpla în mediul virtual, nu?

În carte personajul respectiv pleacă într-o călătorie de redescoperire, pe urmele vechiului său eu și ajunge să aibă crâmpeie de amintiri despre cealaltă viață a lui. Pentru noi asta ar echivala cu o cădere a Internetului. Am fi siliți oare să ne amintim de vechea noastră viață sau am merge în căutarea prietenilor virtuali fără de care credem acum că nu putem trăi? În lumea mea utopică aș vedea posibilă o întâlnire reală a tuturor prietenilor mei imaginari virtuali 🙂 De ce nu, până la urmă, cred că am fi o gașcă mișto și n-ar strica chiar să încercăm asta la un moment dat, chiar dacă nu vine apocalipsa Internetului.

Etichete: internet, prieteni, prietenie