C itesc acum o carte în care personajul principal a suferit niște șocuri electrice care l-au „vindecat” de o boală psihică. Luând de la capăt viața, după episodul ăla, în lipsa amintirilor despre el însuși s-a reconstituit din poveștile familiei și ale prietenilor. Vă imaginați cum ar fi viața voastră dacă nu v-ați aminti nimic din ea și ar trebui să vă faceți o idee despre cum erați înainte, din spusele prietenilor? Practic ați fi voi așa cum vă văd ceilalți. Și sunt șanse foarte mari ca să obțineți un om cu totul altfel decât erați cu adevărat și în care să nu vă regăsiți. Să vă fiți străini.
M-am gândit oare cum aș fi eu într-o astfel de situație? Mai ales că în ultimii ani predomină în viața mea mai degrabă prietenii virtuali decât ăia reali. Nu știu dacă e doar o incapacitate a mea de a lega relații reale de durată, dar asta pare să ni se întâmple multora. Să ne regăsim mai mult în niște discuții scrise pe un ecran decât în fapte și întâmplări reale, alături de oameni în carne și oase.
O prietenă – cunoscută prin intermediul blogului, cu care m-am văzut o singură dată, dar cu care discut de ani de zile cele mai intime chestiuni – îmi spunea că treaba asta e deja banalizată. Oamenii acceptă pentru că e mult mai comod așa. Pe Internet toți suntem mai frumoși și mai buni – putem poza – pe când viața cere un efort prea mare pentru a iniția, cultiva, păstra o relație în care chiar să te simți confortabil. E ca într-o căsnicie, zicea ea, în care supremul test e momentul în care ajungi să dai bășini de față cu celălalt.
Datorită Internetului cunoaștem, totuși, persoane la care altfel n-am fi ajuns probabil niciodată. Și asta compensează cumva faptul că am dat calitatea pe cantitate, și în materie de prieteni. Avem prieteni în toate colțurile lumii, pe care nu-i putem cunoaște altfel decât superficial, dar nu avem de multe ori cu cine bea o bere lângă casă, atunci când ne arde buza să plângem pe un umăr de încredere.
O altă cunoștință făcută datorită blogului, o familie care emigrează definitiv la capătul lumii. Unul dintre motivele care a stat la baza declicului lor nu a fost neapărat România, ci românismul. Cercul în care se învârteau ei nu le-a oferit suficiente motive să-și dorească să rămână aici unde își construiseră o viață pe care mulți dintre noi nu o au. Sunt tentată să le dau dreptate, deși refuz să cred că toți românii mișto trăiesc deja în afara granițelor. Dar până la urmă, dacă mă gândesc bine, prin prieteniile astea virtuale care îmi compun viața și eu trăiesc de fapt mai degrabă într-o lume ireală, care nu are granițe. Și cel mai dureros moment e ăla în care simți nevoia acut să iei în brațe pe cineva sau să-l privești în ochi când îi spui ceva, și asta nu se poate întâmpla din cauza distanței, a faptului că poate persoana aia nu simte deloc același lucru ca tine sau pentru că totul „se varsă” până când ajungi efectiv să te vezi la față cu acel nume afișat pe un ecran.
Nu știu dacă mi se întâmplă numai mie chestia asta, dar constat că sunt tentată să găsesc defecte sau motive de a nu-i vedea mai des pe oamenii care sunt în jurul meu, în schimb prefer să mă apropii de niște nume pe ecran cu care dezvolt adesea situații care îmi pun sângele în mișcare. Un mesaj de la un prieten virtual sau o seară de chat îmi fac adesea mai multă plăcere decât o întâlnire ratată cu un bărbat care îmi face curte, dar e stângaci în abordare și mai degrabă mă enervează decât mă emoționează.
În același timp, tot aud în ultima vreme oameni spunându-mi că își reevaluează „prieteniile” și decid mai degrabă să se rupă de cercul odinioară de prieteni, pentru că viața e prea scurtă ca să ți-o pierzi în relații în care nu te mai regăsești. Destul de normal aș zice, dar dacă de fapt judecăm aceste relații directe prin prisma idealizării celorlalte, virtuale? Dacă suntem tentați să le cerem oamenilor de lângă noi să fie la fel de minunați cum sunt câteva mesaje scrise de un om de la mii de kilometri depărtare?
Și oare cum ne-ar reconstitui viața după un moment de cumpără prietenii ăștia virtuali? Ca în cazul personajului din cartea de care vă spuneam. Cât la sută din noi ajungem să ne cunoaștem și cât ar fi necesar ca să ne considerăm prieteni? A aprecia aceeași carte, același vin, aceleași filme, a iubi animalele, a prefera călătoriile înseamnă oare să fim prieteni? Sau prietenia înseamnă că indiferent dacă părerile noastre nu coincid în acele puncte pe care pe timp de pace le considerăm esențiale, un om îți întinde o mână de ajutor esențial atunci când nimeni altcineva nu o face? Și una și alta dintre variante se poate întâmpla în mediul virtual, nu?
În carte personajul respectiv pleacă într-o călătorie de redescoperire, pe urmele vechiului său eu și ajunge să aibă crâmpeie de amintiri despre cealaltă viață a lui. Pentru noi asta ar echivala cu o cădere a Internetului. Am fi siliți oare să ne amintim de vechea noastră viață sau am merge în căutarea prietenilor virtuali fără de care credem acum că nu putem trăi? În lumea mea utopică aș vedea posibilă o întâlnire reală a tuturor prietenilor mei imaginari virtuali 🙂 De ce nu, până la urmă, cred că am fi o gașcă mișto și n-ar strica chiar să încercăm asta la un moment dat, chiar dacă nu vine apocalipsa Internetului.
Imi aduc aminte de o comedie in care o femeie isi pierde memoria si e pacalita apoi ca ar fi sotia unui tip si cu copii pe deasupra. Pentru a veni in intampinarea unor astfel de probleme, cred ca ar fi bine sa ai un jurnal al tau cu pareri si opinii, la care sa poti apela in situatia in care „iti pierzi memoria”.
Da, știu filmul, cu Goldie Hawn și Kurt Russell. De ce crezi că țin eu blogul, ca să nu ajung în situația aia 🙂
Da’ ce? Kurt Russell e tip bine.
este, dar avea vreo trei copchii în film 🙂
Cred ca se numeste „Overboard” si l-as revedea oricand cu placere. Scena in care ea cedeaza nervos si el o arunca intr-un butoi cu apa rece e delicioasa.
Prietenii virtuali sint buni pentru cei carora le lipsesc cei reali (fizici).La fel cum religia e buna pentru cei care cred in ea. Un fel de auto-amagire care le face viata mai suportabila.
Pentru toti ceilalti…exista bautura, drogurile si prostituatele.
La prostituate n-am încercat încă. Zici că ar trebui? 😉
Probabil, cind o sa-ti apuna steau de tot (nu mai e asa mult).
Pana una alta, tu te multumesti cu barbatii altora, ca-s gratuiti.
Ai stat tu cu nasul in fundul ei de stii ca ii plac barbatii gratuiti?
Nu, dar cred că ar fi vrut s-o curteze şi şi-a dat seama că are zero şanse, de-aia e supărat.
P.S. Angel, iartă-mă că azi nu sunt etalon de empatie, dar e tare haios să vezi unul care n-are şanse nici măcar la o femeie single. Îţi dau un pont: femeile nu apreciază bărbaţii ranchiunoşi.
Ea a declarat asta. Mai citeste si tu din postarile ei.
@TNH: femeile peste 30 de ani sint expirate pentru mine. Chinezii au o expresie pentru asta : leftovers
Nu sint ranchiunos, doar rautacios.
eu credeam ca angel e o gospodina cu moravuri inalte. cand colo…
De, măi angele, fiecare cu gratuitățile lui. Tu nu vrei să plătești pentru blogul meu, dar vii și dai din taste p-aci, ce-ți trece prin cap. Ar fi mai bărbătesc să comentezi sub același nume, de preferință ăla real, ca să vedem cine pe cine acuză și de ce. Dar na, nu poți să ceri ceva ce nu există.
Oameni buni, orice manifestare de rautate are la baza suferinta.
@angel: nu exista „barbatul/femeia alteia/altuia”; posesia de orice natura este o creatie iluzorie a mintii, orice ne propunem sa fie „al nostru” mai devreme sau mai tarziu il pierdem
Succes la experimentat!
Nu cred că am mai mult de 2-3 prieteni reali, cu care oricum mă văd rar. Unul e la 200 km distanţă, altul la 400 km, altul la 50 m. Am noroc cu ultimul pentru că aşa mai ies şi eu la un suc o dată pe lună.
Pentru mine prieten = omul pe care poţi să-l suni noaptea la ora 2 să-i spui că ai o problemă şi să fii convins că nu ţi-ar închide telefonul în nas.
Prieteni virtuali nu am, nu pentru că n-ar fi internetul plin de oameni cumsecade, ci pentru că mi se pare aiurea să mă bag în seamă cu oameni pe care nu-i cunosc decât din ceea ce lasă ei să apară în public, iar apoi să-mi pară rău că au înţeles greşit cine-ştie-ce şi să fiu dezamăgită că n-au făcut minimul efort de a acorda prezumţia de nevinovăţie. Am făcut prostia asta în trecut şi cred că e una dintre greşelile pe care nu are rost să le mai fac.
Chiar şi aşa, rămân deschisă celor care ar putea avea nevoie de ajutorul meu, fizic sau virtual, indiferent de calea pe care vin, deşi cred că sunt prea colţoasă pentru ca cineva să-mi ceară vreodată ajutorul.
E adevărat că în scris pot interveni de multe ori neînțelegeri și interpretări greșite, dar asta se poate și în realitate.
Da, dar în viaţa reală e mai simplu de lămurit. Văd în ochii interlocutorului dacă ceva nu-i pică bine şi am posibilitatea să detaliez. Pe internet am senzaţia aia de bou în ceaţă (vacă, în cazul meu), nu înţeleg ce se întâmplă sau cu ce am greşit, mă trezesc doar că am devenit persona non grata.
Asta a fost în urmă cu câţiva ani, de-atunci sunt mai selectivă cu interacţiunile pe net. Când văd oameni perfecţi, care nu greşesc niciodată (eventual recunosc greşeli mărunte de genul nu ştiu să-mi leg şireturile sau nu-mi place să spăl perdele), care fie le ştiu pe toate, fie au de gând să le ştie, mâine eventual, închid pagina cu X-ul acela din dreapta sus. Fug de ei pentru că acum ştiu că totul e o spoială, şi totuşi nu mă pot abţine să nu suflu şi în iaurt.
Ca o concluzie, sunt nebună, dar mă tratez. Niciodată n-o să-ţi pot mulţumi îndeajuns, ţie şi altor câtorva oameni pe care îi citesc, pentru că zilnic mai puneţi câteva picături de medicament.
Sa stii ca mi-ai dat o tema de gandire. Si eu sunt acum intr-un moment in care trebuie sa-mi reanalizez anumite relatii de prietenie prin prisma unei potentiale recalibrari a vietii mele. Mi-e greu.
ai surprins bine o nuanţă din aerul timpului
tot la aerul ăla mirositor te referi și tu? 🙂
nu, am vrut să zic „epoca noastră” – dar era prea obosită expresia
mi-a facut placere sa citesc articolul asta pana ce ti-au iesit basinile. nu e prima oara cand te critic pe tema vulgaritatii. stiu ca lumea s-a schimbat, pardon, s-a prostit, s-a golanit, s-a tiganit etc.dar asta nu e o scuza ptr tine . zici ca esti intelectuala. nu mi-l inchipui pe Eliade, sa zicem, pe blogul personal folosing astfel de expresii.
nu cauta acum justufucari din care sa reiasa ca eu sunt prea sensibil.. baga-ma la spam dac nu-ti convine.
Da, dragă, știu că nu e prima dată și dacă mai vii p-aci nu va fi nici ultima dată. Pe blog scriu așa cum vorbesc și în realitate. Sunt ziaristă, nu cercetător științific. Ziariștii/bloggerii scriu într-un limbaj comun maselor – așa ne-au învățat la școala de ziarizde – tocmai ca să fie accesibili. Eu în viața reală dau bășini, nu vânturi. Din când în când pârțuri, dar așa… din greșeală 😉
Nu te bag nici în spam, că nu sunt de părere că trebuie să ascundem ceva sub preș dacă nu ne convine. E părerea ta, pe care ți-o respect, dar e blogul meu pe care îl scriu eu.
Am ras copios gandindu-ma cum ar fi sunat textul daca in loc de basini ai fi scris flatulente si cum ar fi sunat comentariul lui Angel daca ar fi scris CSW in loc de prostituate. Asa, ca esti intelectuala, nu?
cuvantul prostituata nu e deloc vulgar, e termenul literar . dar nici daca zicea curva, bagaboanta, zdreanta, etc, nu era deranjant. ce deranjeaza in limbaj sunt termenii scatofili. cel putin pe mine personal.
ps .injuraturile sexuale nu se iau in calcul.
Rahat! Sper ca te-am deranjat.
Stii bancul cu canibalii? Nu-ti place, nu manca!
scuze ptr greselile din textul de mai sus, justificari, daca, etc. scriu pe intuneric si nu am verificat mesajul.
Ma Dollo, tu ai nevoie de un boyfriend….. 🙂 , chiar daca e stingaci in abordare.
Analizind putin se observa ca majoriatea (vasta) celor care au comentat art.este compusa din….doamne. Cinstit, ma enerveaza sa fac categorisiri: barbati vs. femei, alb vs. negru, etc. Dar aici e ceva de natura evidentei.
Lipsa prietenilor si mai ales „reevaluarea” prieteniilor sint quasi-feminine.
Femeile au, in general.de multe ori, o alta privire asupra prieteniei decit barbatii.
In copilarie, maica-mea avea si ea un fix pe care nu stiu de unde il capatase, i se parea foarte legitim si tot repeta: fa-ti prieteni de la care ai ce invata…. E clar ca nu intelegea cum se naste prietenia. Dar are prietene f.vechi. Si pe ea am auzit-o cu „reevaluarea prieteniei”….
Eu am prieteni reali. Virtuali mai putin. Prietenii mei sint prietenii mei, chiar daca avem opinii politice opuse, chiar daca exista o, asa-zisa, diferenta de statut social si chiar daca….ne-am insurat. Aceasta din urma este cea mai mare incercare a durabilitatii sentimentului/relatiei numit(a) prietenie. Nevestele, girlfriend-ele au o putere de disuasiune formidabila atunci cind e vorba de prieteni. ….
Dar revenind la „cestiune”, eu cred ca avem nevoie si de prieteni reali; de prieteni cu care sa iesim la o bere si carora sa destainuim unele lucruri care ne framinta. Asta chiar daca ni i-am facut pe net…. Contactul viu, direct e parte din natura umana. Empatia e simtita mai puternic asa.
La „virsta” noastra legarea de noi prietenii (reale) e mai dificila, dar clubul tau de carte poate fi un foarte bun starting point ptr.prietenii de durata.
Doar ca exigenta excesiva aparuta ca efect al maturitatii constituie o bariera, uneori, dificil de trecut.
Eu pledez ptr.o atitudine mai adolescentina, pusteasca. Adica ptr.o perioada cind ptr. prieteni aveam rabdare si intelegere mai multa.
Virsta aduce cu sine, de multe ori, o atitudine ce denota suficienta, lipsa de curiozitate ptr.evenimentele din viata celorlalti si mai ales de entuziasm: am vazut totul, nu ma mai mira nimic…..
Am măi JB și prieteni reali, doar că predomină ăia imaginari 🙂 La clubul de carte tot numai femei suntem, se pare că bărbații și cărțile nu sunt neapărat compatibili zilele astea.
Wrong you are…..depinde si de lista de carti…. Mie lista mi se pare ca face doar mici concesii literaturii alta decit dedicata d-nelor….. Doar uita-te la ordinea data de vot….
Eu am citit Joyce, Sadoveanu, Ende. Joyce e „mother fucker”, dificil rau dar exceptional. Partea rea e ca, de fapt, tot psihologizant/psihanalizant e…. Crede-ma ca putini barbati maturi sint preocupati de genul asta….
Despre Merce Rodoreda si literatura ei ce sa spun ?!? O comunista exaltata, feminista dezlantuita si „dezinhibata”…. Barbatii n-o s-o prea guste….
Long live rock’n’roll !
:-)) erata: sint in quasi-totalitatea lor probl.feminine….
ce scrisesem eu avea un sens ridicol…
E o zicala: „Prietenul la nevoie se cunoaste”
Nu zau? La nevoie se cunoaste banca, avocatul, doctorul, ambasada, asigurarea, banii si experienta.
De la un prieten nu vreau nimic si nu astept nimic, si reciproca. Plus conditia esentiala, sa „vorbim aceasi limba” (adica sa avem preocupari comune).
Nu-i adevarat. Cei mai buni prieteni de-ai mei nu ar astepta mai mult de 5 min sa ma ajute cand le cer …
Asta daca ai prieteni buni, nu de aia de mers a bere …
Si da, ai nevoie de ambele tipuri de prieteni, ca aia buni sunt rari si mai au si ei ocupatii 🙂
Pentru mine, „virtual” este, in primul rand, “imaginat”. Pot sa am “prieteni” imaginati doar pana la un punct.
Prietenii reali sunt rari si nici nu pot sa spun ca as avea vreun prieten „de pe net”. Atat timp cat nu il vad in carne si oase, nu ii strang mana, imi este greu sa il consider prieten. Cred ca o prietenie de pe net nu poate fi „aprobata” decat de „intalnirea de gradul V”. Am vazut in carne si oase oameni pe care i-am cunoscut prima data pe net si am putut intelege daca as putea fi prieten cu ei. Si la cei cunoscuti pe net si la cei reali aplic aceleasi standarde, cele pe care le-am primit prin educatie si le-am capatat prin experienta. De aceea nu fac diferente intre „relatia de pe strada” si „relatia de pe net”. Dar tin seama de restrictiile existente si ambiguitatile posibile pe net. Ceea ce “spun” pe net pot spune si faţă in faţă; daca o spun sau nu, nu depinde de nivelul relatiei ci de situatie si de om.
Si nu am de gand sa imi „reevaluez” prietenii. Odata ajuns in stadiul de „prieten” nu mai poti fi reevaluat – nu imi fac prieteni doar pentru ca vreodata voi avea vreo nevoie …