La Veliko Tarnovo

Dacă tot nu ne mai interesează să intrăm în Schengen, am zis să mă obișnuiesc cu ideea că vom rămâne noi între noi, loazele, așa că am dat o fugă la bulgari zilele astea.

Până la urmă are și guvernul dreptate, nu trebuie să fii masochist să te uiți mereu peste gard la ăia mai deștepți ca tine, și să bălești în speranța că te vor primi și pe tine pe gazonul lor verde. Mai bine stai la tine în curte, cu proștii tăi, și te simți bine nefăcând nimic, ca și până acum.

Și ce poate fi mai explicit în sensul ăsta decât trecerea podului Giurgiu-Ruse, care are tot atâtea cratere în asfalt câte mașini îl traversează zilnic. Dar lasă că guvernul muncește din greu, pune ban pe ban ca să ne ia altul nou, mai la primăvară, când o răsări asfaltul de 2013. Nu vă spun o noutate că taxa percepută de români pentru pod e de 6 euro, iar de bulgari de 2 euro. Ai noștri au motivat că au nevoie de bani ca să asfalteze drumurile și să plătească creditele. Și au dreptate, la câte gropi sunt în zona aia, bulgarii au scăzut taxa că deja și-au reparat gropile, nu mai au nevoie de bani.

   

Destinația noastră a fost Veliko Tarnovo, cel mai vechi oraș al bulgarilor, undeva în nordul țării, cam la 160 de km de București. Se ajunge destul de ușor, dacă reușești să eludezi meandrele concretului de la ieșirea din țară. Iar trecerea dintr-o țară în alta aproape că nu se simte – cu excepția gropilor care dispar la bulgari – ceea ce te face să înțelegi de ce ăștia din Schengen ne-au băgat în aceeași oală de atâta vreme.

Orășelul ăsta medieval e situat pe trei coline, are și vreo două universități în el și e supranumit orașul țarilor, că a fost întemeiat de niște capete din astea încoronate, care nu așteptau pe vremea aia să fie primite în împărăția de la Apus, că îi aveau în coaste pe turci. Nu e prea bine conservat, mai degrabă e un amestec de case dărăpănate și unele reabilitate, plus nelipsitele blocuri ridicate anapoda, ca la noi, în urma siluirii repetate a planului urbanistic inexistent, de către comuniști, la vremea lor, și de capitalul privat parvenit, în ultimele decenii. În capătul uneia dintre coline șade semeață cetatea, cu o biserică în mijloc, iar pe  malul râului Yantra, care șerpuiește printre coline, e amplasată o altă biserică din fața căreia erupe o țepușă înconjurată de caii țarilor întemeietori.

   

Sunt câteva panorame frumoase, iar dacă nimeriți Hotelul Bolyarski – unde am stat noi – aveți la dispoziție și o terasă pe care puteți savura o bere ieftină și bună bulgărească, la apus.  N-am stat suficient prin zonă ca să vizitez și satul Arbanași, care înțeleg că e la fel de pitoresc precum satele noastre din preajma Sibiului, dar dacă vă decideți să mergeți acolo cu vreo ocazie, să știți cam ce e de făcut.

Punctele forte ale locului nu stau însă în facilitățile orașului, mai ales că acum e răscolit tot de șanțuri – se pare că va fi capitală europeană în 2019 și se pregătesc pentru asta – ci în ospitalitate. Cine m-a dus pe mine acolo spune că în Veliko se petrec mai mereu festivaluri muzicale la final de săptămână, există o viață de noapte antrenantă în cluburi, iar peste toate se mănâncă bine și relativ ieftin cam peste tot prin zonă. Ce mai, e ca la bulgari, renume pe care și l-au câștigat deja de când ne-au luat fața cu all inclusivul lor de pe litoral. Dacă intrați într-un restaurant găsiți meniuri în engleză sau chiar română, dar mai ales o varietate de preparate pe care n-am mai întâlnit-o în multe locuri.

Ce mi-a mai plăcut acolo a fost obiceiul de a purta mărțișoare – martinite – al tuturor. Copacii erau împodobiți cu martinite, clădirile, străzile, bărbați, femei, toți purtau la încheietura mâinii brățări cu șnur alb-roș. Tradiția spune să le poarte până când văd berzele că se întorc din țările calde sau rândunicile. Dar cum în orașe e mai greu să vezi berzele, s-a dat o derogare și orășenii pot să poarte martinitele până când le înfloresc copacii. Cele câteva tarabe cu martinite nu vindeau și alte prostii – ceea ce arată că mărțișoarele lor n-au „evoluat” în bijuterii kitch ca la noi – ci strict brățări din astea mai subțiri sau mai groase, cu diferite mecanisme de închidere, de regulă o mărgică prin care erau trecute capetele firului.

  

Una peste alta, dacă vreți o evadare de week-end într-un loc în care oamenii sunt primitori, mâncarea bună și diversă, iar peisajul calm și relaxant, Veliko Tarnovo pare o destinație la îndemână. Se intră pe bază de buletin și bani, iar bulgarii nu se sperie că le cotropim țara, dimpotrivă. Ne întâmpină cu numeroase echipaje de poliție pe drum, ca să ne încetinească goana.

Etichete: , , , , , , ,

7 comentarii la “La Veliko Tarnovo” Subscribe

  1. mihai 03/03/2013 at 20:15 #

    ai facut vre-o data sex ?
    stii cum e ?

    • Dollo 03/03/2013 at 20:28 #

      trebuie că e mai ușor decât gramatica

  2. sileria 04/03/2013 at 02:06 #

    uite ce bine imi vine articolul asta..de cite ori ma duc in tara, in vacanta, merg prima data la Giurgiu ca sotu’ meu e de-acolo si mereu am vrut sa merg la bulgari da’ nu prea aveam referinte.
    Big like pt raspunsul la comentariul anterior dar am dubii serioase ca a inteles unde bati 😉

    • Dollo 04/03/2013 at 14:19 #

      Din Giurgiu se ajunge și mai rapid și poate nu aveți nevoie nici de cazare, faceți excursii se o zi.

  3. coryamor 04/03/2013 at 12:47 #

    ah, deci ai trecut prin minunatul meu oras, Giurgiu! vrei sa spui ca gropile sunt la locul lor, de cand n-am mai trecut eu pe acolo? 🙂 de ce nu ma mir?

    • Dollo 04/03/2013 at 14:19 #

      Da, sunt acolo, rezistă cu stoicism 🙂

  4. coryamor 04/03/2013 at 15:52 #

    Giurgiu rulz! loool

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

Când și de ce s-au dat ultimele amnistii în Europa

oug_gratiere-curcan

De la Ceaușescu, în 1988, care voia să fie iubit, la Vaclav Klaus, în 2013, care a vrut să scape niște corupți, Europa a trecut prin mai multe aministii și grațieri colective. Președinții care le-au dat nu s-au bucurat, însă, de simpatia populară.

Ziua 2: Dragă, eu unde dorm? că mă întreabă recenzorul….

Ospitalitate, dar nu degeaba

Dacă vă calcă recenzorul oferiți-i, vă rog eu, un pahar cu apă. Nici nu știți ce nevoie are!

Și nevaccinați, și cu sănătatea garantată de stat

vaccinare2

Dialog între doi medici la Comisia de Sănătate din Senat:
– Niciun guvern nu poate impune ca în corpul supușilor săi să fie inoculate cu forța anumite medicamente.
– Dar de ce obligăm bolnavii de sifilis să se trateze?
– Da, îi tratăm cu forța pentru că sifilisul se transmite pe cale sexuală, dar SIDA și minoritățile sunt libere…

Ce bucurie aș vrea eu să-mi facă Volksbank

bucurie

Banca pe care au dat-o mii de clienți în judecată oferă trei „lozuri” de câte 1000 de euro pentru satisfacerea unor bucurii omenești. Bucuria mea de client ar fi să-mi achit mai repede creditul la ei și să nu-i mai calc pragul niciodată.

Nu sunt dezamăgit de România, pentru că nu m-am lăsat amăgit

Camil Petrescu fiul

Camil Petrescu fiul, despre cum se vede România de peste ocean și din mijlocul Bucureștiului. De ce a plecat acum 43 de ani, de ce s-a întors azi și de ce ar mai pleca o dată, dacă ar avea iar 22 de ani. Despre salamul cu soia de New York.

Când Manhattanu era un soi de Ferentari…

Martha-Cooper-Kids

… iar Martha Cooper, prima femeie fotograf de la New York Post. Azi e septuagenară, dar se aleargă cu poliția și grafferii prin Brazilia ca la tinerețe. Și vine la București în 13-15 octombrie la Make a Point