Poziția copilului, părerea mamei

Cronică la patru mâini, cum a văzut mama mea prestația Luminiței Gheorghiu, mama lui Barbu, din filmul „Poziția copilului”.

N icio replică spusă de Luminița Gheorghiu în filmul „Poziția copilului” nu mi-e străină. Pe toate le-am auzit în viața mea de copil dominat de o mamă autoritară. E plin de clișee, din punctul meu de vedere, filmul ăsta, dar asta nu îi știrbește din valoare, dimpotrivă. E un must see pentru fiecare femeie care a dat vreodată viață unui copil și crede că asta îi dă dreptul să-i controleze viața până la adâncile lui bătrâneți.

E plin de sensuri, metafore, simboluri încât cred că dacă Netzer ar fi ales să-l facă mut ar fi fost cel puțin la fel de bun. Deja știți probabil subiectul: un băiat de bani gata omoară un copil cu mașina, iar părinții lui – în special mama – încearcă să-l scoată basma curată prin relațiile pe care familia le are. Filmul nu este, însă, despre această „modă” românească a posesorilor parveniți de Audi și BMW, ci e despre două mame care îți pierd copiii. Una pentru că fiul celeilalte a apăsat prea tare accelerația, cealaltă pentru că se încăpățânează să nu înțeleagă, după 30 de ani, că al ei „Cuculeț” este un bărbat pe care ea încearcă să-l castreze zi de zi, așa cum a făcut o viață și cu soțul ei. Probabil că nu poți să guști filmul ăsta dacă nu te-ai aflat vreodată într-una dintre ipostaze. Dar la fel de probabil e că lumea e plină de modelul mamei autoritare și a copilului dominat, de vreme filmul a avut un astfel de succes internațional.

Nu am a-i reproșa ceva. E un pic deranjantă maniera de filmare, cu camera mobilă, care pe mine una nu mă dă pe spate, dar înțeleg că asta e moda în cinematografie acum. Dacă treci de primele cadre te captivează subiectul și nu mai sesizezi tremuratul imaginii. Până și sunetul e perfect, pentru prima dată văd un film românesc la care se aude și se înțelege și ultimul oftat. Actorii sunt impecabili, de parcă toată viața lor i-ar fi pregătit pentru rolurile astea: Barbu – Bogdan Dumitrache –  folosește cuvinte puține, jumătate dintre ele înjurături, și face un rol remarcabil interiorizând o dramă a fiului risipitor din care fiecare înțelege ce poate; tatăl – Florin Zamfirescu – un chirurg care nu s-a implicat prea tare în viața copilului, considerând probabil de ajuns plicurile cu euro-șpaga plantate în diferite sertare prin vila impunătoare a familiei; șoferul martor – Vlad Ivanov – întruchipează perfect licheaua cu mașină puternică și care nu se lasă depășit în trafic, cu prețul victimelor colaterale. Și Cornelia – Luminița Gheorghiu – mama care nu ajunge decât în ultimele momente să priceapă și să se identifice cu cealaltă mamă. Scena confruntării, în care cinismul familiei bogate este învins iremediabil de drama pe care Barbu a provocat-o altora și mai ales lui însuși, este o bijuterie, un monolog cu atât mai dureros când afli că Luminița Gheorghiu și-a pierdut în viața reală unul dintre copii.

Filmul șochează încă din primele momente prin limbaj. Am simțit reculul în scaun al mamei, la auzul expresiei pe care Cornelia a folosit-o încă din primele secunde, ca să-i povestească cumnatei cum i-a zis fi-su: „îmi bag pula în tine!”. Au urmat apoi altele și mai dure, așa că la final, când am ieșit, prima reacție a mamei a fost așa:

„Păi dacă ei, oameni de condiția lor, educați, vorbesc așa urât, ce pretenții să mai ai de la noi, ăștia mai amărâți?!”

Am întrebat-o dacă s-a recunoscut vreun moment în Cornelia. Mi-a răspuns mirată: „Eee, dar ce, am eu relațiile ei ca să fac asta pentru tine?”. Nu s-a pus problema că n-ar face, ci că nu ar avea relațiile necesare. Încolțită, n-a recunoscut niciun moment că ar avea ceva din mama lui Barbu. Pusă în fața unui astfel de film nicio mamă nu cred că ar fi capabilă să-i dea dreptate Corneliei, chiar dacă se poate pune ușor în pielea ei. M-a întrebat râzând încurcată: „Dar ce, eu îți fac ție așa ceva?”.

Nu, acum nu-mi mai face pentru că noi am avut cândva acea discuție pe care și Cornelia o are cu Barbu în film, către final. Și nici n-a fost nevoie să trecem printr-o astfel de dramă ca să priceapă. Îmi place să cred că în final Cornelia înțelege dimensiunea în care mai poate să-și păstreze fiul. Ultima replică  dă măsura întregului film: Barbu rostește pentru prima dată în cele două ore cuvântul mamă: „Mamă, mă deblochezi și pe mine?!” O replică încărcată de sensuri și dureroasă ca moartea propriului copil. Mama s-a ridicat un pic nelămurită din scaun: cum, ăsta e finalul? Păi da, la ce te așteptai? Mă așteptam să mai vorbească între ei, nu poate să rămână așa…

Eu cred că, dimpotrivă, nu mai era nimic de spus.

P.S. Ăsta e unul dintre cele două filme pe care le vom comenta pe 23 martie la clubul de carte&film. Celălalt a Amour. Alături de cartea lui Radu Paraschivescu – „Cu inima smulsă din piept”.

 

Tags: , , , , , ,

18 Responses to “Poziția copilului, părerea mamei” Subscribe

  1. Vio Constant 12/03/2013 at 14:07 #

    Ups!!! am omis sa cer acordul sotului!! Nu ma dati cu sifonu’ ….(n-am putut pentru ca sa ma abtin =)) )

  2. fucky 12/03/2013 at 16:32 #

    nu vad nimic anormal in abordare
    imi place aia cu sotul 🙂
    dollo – e randul tau 😛

Leave a Reply

Oldies but goldies

Primăria Capitalei cumpără lumina soarelui la suprapreț

panouri

Aministrația parcurilor București a cârpit sistemul de iluminat din Parcul Tineretului cu niște panouri fotovoltaice pe care le-a cumpărat cu de patru ori prețul pieței, de la o firmă care a făcut în viața ei o singură afacere: asta.

Recursul la argumente

ilusion

De ce în 2017 e nevoie să le explici unora că oamenii sunt egali în fața legii și au aceleași drepturi indiferent de rasă, sex sau etnie – pentru că la televiziunea națională vine un avocat al poporului și neagă Holocaustul, și nimeni nu-l contrazice, deși avem și o lege care-l face pasibil de pușcărie pentru asta.

Nu sunt dezamăgit de România, pentru că nu m-am lăsat amăgit

Camil Petrescu fiul

Camil Petrescu fiul, despre cum se vede România de peste ocean și din mijlocul Bucureștiului. De ce a plecat acum 43 de ani, de ce s-a întors azi și de ce ar mai pleca o dată, dacă ar avea iar 22 de ani. Despre salamul cu soia de New York.

De ce a fost mai bine în iarna lui 54

București în iarna din 1954

Pe vremea aia oamenii știau să-și facă provizii pentru iarnă, să se scoată singuri din rahatul alb și reușeau să îndeplinească și planul în uzină. Acum avem televiziuni de știri al căror unic rol educativ e ăla de a perpetua mentalitatea asistată a cetățeanului care în curând va aștepta să fie șters și la cur de către autoritățile incompetente.

(II) Prostituatele, distracție și sursă de venit pentru polițiști

politie-prostituate

Partea a doua din interviul cu „Profesoara”, una dintre cele mai vechi prostituate din București. După anii de glorie din comunism și zorii revoluției capitaliste, vin anii de hărțuire democratică din partea poliției și jandarmeriei

Epoca post adevăr, UE ține presa de mână și o încurajează să meargă spre lumină

eu-oficials

Jurnaliști europeni cer Comisiei Europene să-i apere de bogați, de politicieni și de ura cititorilor. UE știe că moartea presei = sfârșitul democrației, dar habar n-are ce e de făcut nici pentru salvarea uniunii, nici a presei.