Eleganța ariciului obsedat de IQ

„Eleganța ariciului”, de Muriel Barbery - O carte scrisă în 2007 care demonstrează, prin vânzările record, că omenirea încă vibrează la povestea Cenușăresei

M -a captivat când nu mă mai așteptam, cam după jumătate încolo, și m-a lăsat la final cu ideea cu care începusem: că viața e lipsită de sens și se termină mișelește, când ți-e mai dragă.  Cartea de luna asta se citește ușor, deși are pasaje filosofice nu este una cu greutate, ci mai degrabă comercială, un soi de filosofie de supermarket, pentru grăbiți sau neinițiați. Are și un pic de intrigă, și umor, și o dragoste neașteptată și o moarte stupidă. Ce mai, în final cred că filmul făcut în 2009 după carte s-ar putea să fie mai de succes decât cartea.

Povestea e scrisă de Muriel Barbery, o profă de folosofie la bază, născută în Maroc, educată în Franța și trăitoare – din pasiune – în Japonia. Are, așadar, în biografie toate ingredientele care s-o identifice cu propria carte și să explice clișeele din ea. Portăreasa Renee, inteligentă și săracă, ignorată de superbogații superficiali sau idioți din imobilul pe care-l slujește de 25 de ani; Paloma, puștoaica cu IQ de geniu care trăiește într-o familie bogată dar nu găsește sensul vieții în ciuda inteligenței și a bogăției. Cele două sunt mai degrabă alter ego-uri ale autoarei, pentru că în ciuda faptului că le despart niște decenii, ele gândesc într-un limbaj atât de comun încât uneori nu-ți dai seama care e portăreasa de 54 de ani și care e fetița de 12.

Personajul picant din poveste este japonezul Ozu, care apare, cum spuneam, pe la mijlocul cărții, și prin care autoarea decide să mai arunce în aer un stereotip: japonezul bogat și inteligent face o pasiune pentru portăreasa bătrână, șleampătă, dar evident inteligentă, și dacă soarta n-ar fi fost potrivnică ar fi trăit fericiți până la moarte, în ciuda prejudecăților societății franceze.

Mai sunt, firește, pisicile. Motanul Leon al portăresei (botezat așa după Tolstoi, ea fiind o iubitoare de literatură rusă). Cuplul Kitty și Levin ale japonezului (și el pasionat de, ați ghicit, Anna Karenina). Pisicile Constituția și Parlamentul, ale familiei tinerei Paloma, botezate așa deoarece, evident, tatăl fetei este un politician socialist și demagog.

Nu pot să zic că e o carte proastă, dar nici una de recitit sau de lăsat moștenire generațiilor viitoare. În ciuda succesului fulminant pe care l-a cunoscut în Franța (un milion de exemplare vândute și numeroase premii) și apoi în Europa. E o poveste modernă a Cenușăresei (fie ea urâtă și bătrână și cu respirație matinală de mamut:D), în Franța zilelor noastre, în care imigranții dau foc la mașini în suburbiile Parisului iar segregarea socială trăiește bine mersi în capul tuturor, cetățeni europeni până la urmă, mai ceva ca acum câteva secole la curțile regale.

Ce mi-a plăcut a fost stilul destul de relaxat și umorul autoarei, plus călduța poveste de dragoste dintre portăreasă și japonezul Ozu. Are și câteva pasaje bine conturate, în care definește lucruri de care ne cam împiedicăm toți în lumea de azi, inclusiv obsesiile de Grammar Nazi ale portăresei, care m-au făcut, pentru o clipă, să mă gândesc ce o zace în al nostru domn Vancea:

Nu am copii, nu mă uit la televizor și nu cred în Dumnezeu, toate aceste căi pe care oamenii le bătătoresc în încercarea de a-și face viața mai ușoară. Copiii ajută la amânarea momentului dureros în care trebuie să ne confruntam cu noi înșine, iar nepoții vin mai apoi să continue această sarcină. Televizorul ne scutește de necesitatea de a construi proiecte plecând de la nimicul existenței noastre frivole. Dumnezeu, în sfârșit, ne liniștește temerile noastre de mamifere și insuportabila perspectivă că într-o zi toate plăcerile noastre vor lua sfârșit.

*

Cred că luciditatea face succesul amar, în vreme ce mediocritatea mereu trage nădejde la ceva.

*

Oamenii trăiesc într-o lume unde cuvintele, şi nu faptele, au putere, unde competenţa supremă este stăpânirea limbajului. E cumplit pentru că, în fond, suntem primate programate pentru a mânca, a dormi, a ne reproduce, a ne cuceri şi securiza teritoriul şi, fiindcă cei mai înzestraţi pentru asta, cei mai animalici dintre noi, sunt întotdeauna duşi de nas de către ceilalţi, cei care vorbesc bine, deşi ar fi incapabili să-şi apere grădina, să aducă un iepure pentru cină sau să procreeze cum se cuvine. Oamenii trăiesc într-o lume în care cei slabi sunt cei care domină. E o injurie teribilă adusă naturii noastre de animale, un gen de perversiune, o contradicţie profundă.

Ce nu mi-a plăcut a fost această accentuată autosuficiență a celor două personaje principale, care se consideră net superioare intelectual tuturor și fac din asta exact ce n-ar trebui – adică se ascund în spatele unor măști ca să nu fie descoperite de restul proștilor. Așa, și? Părerea mea e că deșteptăciunea constă în a reuși să te cobori la mintea celorlalți, nu să te izolezi în turnul tău de fildeș, de atâta superioritate. Dar, mă rog, de gustibus…

Pentru cartea asta ne vedem sâmbătă, 20 aprilie, la ora 19.00, la Lente cafe de la Armenească (sper să fie frumos ca să stăm în grădină). Pentru că luna asta n-a propus nimeni vreun film, trag concluzia că nu vă interesează clubul filmului, așa că o să discutăm, eventual dacă a mai văzut cineva, filmul românesc „Toată lumea din familia noastră”. Sau, de ce nu, dacă cineva vrea să vadă filmul „Eleganța ariciului” poate facem o comparație, carte-film, să vedem care e mai bun 🙂 De acord?

Etichete: , , , ,

11 comentarii la “Eleganța ariciului obsedat de IQ” Subscribe

  1. ileana 15/04/2013 at 11:08 #

    da

  2. Maria 15/04/2013 at 11:13 #

    Cine este „al nostru domn Vancea”? La ce te referi?
    Mulţumesc, prezentarea mi-a trezit interesul pentru carte.

    • Dollo 15/04/2013 at 11:21 #

      Vancea e portarul de la blocul meu, am mai scris de el în câteva rânduri 🙂

  3. VASILIU MIRCEA PAUL 15/04/2013 at 11:33 #

    …aruncaţi înapoi în ceea ce ştiau acum că este stupiditatea fără însemnătate a problemelor lor personale, separaţi din nou de lumea realităţii prin… „opacitatea tristă” a unei vieţi private axată pe nimic altceva decît pe ea însăşi.

    Hannah Arendt

    Din păcate CAM CU ASTA se ocupă literatura. Mă întreb cum împăcați Dvs. pasiunea pentru romane cu activismul gen „Parcul IOR” unde contraziceți complet „opacitatea tristă” a unei vieţi private axată pe nimic altceva decît pe ea însăşi.

    De reflectat.

    • Dollo 15/04/2013 at 22:39 #

      literatura întotdeauna s-a ocupat cu asta, e o formă de entertainment

  4. ady 15/04/2013 at 18:44 #

    ha, eu nici nu m-am prins ca e un fel de „cenusareasa” p-acolo. 🙂

    • Dollo 15/04/2013 at 22:41 #

      e, nu 😉

  5. Cristina 17/04/2013 at 14:37 #

    propuneri pentru intalnirile viitoare – ceainariile La Metoc si La Vlaicu
    ne vedem sambata

    • Dollo 18/04/2013 at 08:15 #

      Da, s-a deschis grădina și La Vlaicu, dar mergem data viitoare

  6. diana 19/04/2013 at 16:52 #

    ok, ne vedem la cafenea

    • Dollo 19/04/2013 at 17:42 #

      am rezervat masă de 4 în interior, dacă e vreme bună ne mutăm în curte

Lasă un comentariu

Oldies but goldies

Cum stăm cu moralitatea, noi ăștia educați în comunism

pionieri

Dacă e adevărat că predarea religiei în școli are rol de moralizare a maselor, atunci noi decrețeii, pionierii, șoimii patriei, de unde am învățat onoarea și moralitatea?

„Bună, ce faci?!” – varianta nipono-americană cu happy end

gene-hitaki

Epstein și Kobayashi – Ce șanse erau ca un evreu și o japoneză, el economist, ea pictoriță, ambii trecuți de 60 de ani, să se întâlnească și să se iubească, în ditamai New York-ul?

De ce nu s-a surpat Bucureștiul când „ne-a făcut Ceaușescu” metroul

metrou5

Pentru că pe vremea aia s-au folosit mulți mineri cu târnăcoape, care au săpat cu grijă tuneluri, pentru că specialiștii de atunci și-au făcut doctoratele pe bune la metrou, nu plagiindu-i pe alții, și chiar și atunci au existat tasări de teren.

Generaţia „Silicon Valley” de România, după 50 de ani (II)

Bucuria revederii dupa 50 de ani

Noi nu am muncit pentru un regim politic, ci pentru bunăstarea unui popor. Am rămas aici ca o datorie față de cei care ne-au învățat. Însă acum în România specialiștii sunt tratați în bătaie de joc. Eu încă nu sunt pensionar, deci nu simt că atentez la siguranța țării, cum sunt considerați acum pensionarii, cu veniturile lor

Casa Becali, fostă Groza, fostă Auschnit, fostă Manu

Palatul lui Becali din București

“Intrați, bey, fotografiați ce vreți voi, vizitați tot, mi se rupe! O să văd eu ce-o să scrieți după aia, dacă sunteți cu sufletul curat… Intrați, faceți ce vreți, numa’ să nu furați!”. Așa ne-a primit Gigi Becali în curtea casei sale din Aleea Alexandru nr.1

De ce țin oamenii cu PSD

flyere

Deoarece în multe județe e cel mai mare angajator. Pe banii noștri, baronii PSD patronează instituții de stat supradimensionate cu angajați fictivi care muncesc în realitate pentru partid. Înțelegeți de ce se oftică Dragnea că el e singurul fraier judecat pentru o astfel de faptă pe care o practică cu succes toți colegii lui în continuare?