Dacă aș avea bani în cont de câte ori mi-a zis mama „când oi fi la casa ta aranjezi tu cum vrei, dar asta e casa mea!” aș fi fost îngrijorată acum de garantarea sumelor mai mari de 100.000 de euro în băncile din România. Dar cum a trebuit să fiu la casa mea ca să… ați prins ideea, nu am azi nimic în cont. Deci, nicio grijă. Decât aia că uite, după 20 de ani de democrație, și 40 de când s-a chinuit să-și mobileze casa ei cu tot felul de lemne, covoare, mochete, bibelouri și macrameuri, mama a ajuns acum la vorba mea: minimalismul e cel mai bun coleg de cameră. Măcar pentru faptul că te scutește de durerile de șale atunci când trebuie să faci curățenie de Paște/Crăciun și constați că persanul e greoi, iar mobila nu poate fi mutată din loc.
Când le-am făcut ieri poze și a văzut că îi fotografiez și figurinele din porțelan pe care le-a șters de praf atâția ani, m-a întrebat cu o undă de îngrijorare: păi dăm și bibelourile? Eu n-am zis nimic, dar când am primit o cerere pentru unele dintre ele pe Facebook am sunat-o ca s-o întreb: ce zici, te lipsești de prințul ăla cu cămașă cu dantele? Știam că răspunsul va fi nu, că doar pe ăla și-l dorise cel mai mult, fusese perla colecției ei de cioburi, colecție care-i oferise aproape mai multe satisfacții de-a lungul anilor decât note de zece îi adusesem eu de la școală.
Răspunsul m-a luat pe nepregătite: păi dacă tu nu le vrei eu ce să mai fac cu ele. Le dăm și pe alea!
După ani de zile în care am tot încercat să-i spun că pentru mine contează mai mult ce faci, ce știi, ce locuri vezi, cu ce oameni te însoțești decât ce lucruri acumulezi în viață, aproape că m-am îndoit de mine văzând-o pe ea că renunță la lucruri pe care le-a adunat toată viața. Ba unele cu atâta greutate. Covorul ăsta de 3/4, chipurile persan, a fost visul ei de-o viață. La egalitate cu căciula din vulpe argintie pe care totuși nu a avut-o niciodată. Să calce pe un covor persan în casa ei, era pentru mama cam cum e pentru mine acum o excursie în Brazilia. A făcut CAR pentru el și a reușit, prin cunoștințe, să-l ia pe sub mână, de la un magazin din Militari. Era prin 1980 și a costat-o vreo 3000 de lei. Asta însemna două salarii de-ale ei și de două ori o bicicletă Pegas pe care n-am avut-o niciodată, pentru că, evident, nu am luat niciodată premiul I.
A iubit o vreme covorul ăla. S-a gândit că, precum casa, mobilele, lenjeriile, plapuma și pernele, toate îmi vor fi mie zestre. Apoi a văzut că mie nu mi-a trebuit zestre, că la casa mea nu am vrut covoare, că lenjeriile nu țin o viață, că pernele din fulgi nu se mai poartă. În final covorul a devenit o povară, plin de praf și greu de întreținut.
La fel mobila veche, din lemn, făcută pe comandă și plătită în rate. Multe rate și grele, așa cum e ea acum. În fine, s-a decis să zugrăvească și cu ocazia asta vrea să și redecoreze. Visele copilăriei se împlinesc 🙂 Vrea o sufragerie goală, cu o canapea pe colț, și o măsuță de cafea în față. Apropos, dă și canapeaua, care nu e de fapt originala în setul ăsta de mobile, ci este fosta mea canapea, pe care i-am dat-o ei când mi-am luat eu alta. Dar era bună atunci, cu arcuri, îmbrăcămintea e în stare excelentă, mai nasol e cu arcurile. Cel puțin în partea în care a stat ea la TV și s-a făcut o gaură acum.
Păstrează doar bufetul greoi, în care mai are depozitate diverse, și masa de 12 persoane, pe care cândva zicea că îi va sta coșciugul. Acum s-a răzgândit și cu asta, vrea la capelă. Dar masa o păstrează, chiar dacă îi dă scaunele, pe care e cam riscant să te așezi. Dă biblioteca, pe care oricum am văduvit-o eu de cărți acum doi ani, dă și vitrina, dă și bibelourile din ea. Dă și covorul. Dă și recamierul. Când le-am postat pe Facebook, o prietenă le-a share-uit cu explicația asta: „Vintage gratis”. Dacă i-as spune mamei n-ar înțelege ce e aia vintage, maică 🙂 Pentru ea e viața ei. Și sunt amintirile noastre. Cât vom mai trăi. Chiar dacă nu le mai vedem zilnic în casă, și nu ne mai împiedicăm de ele când va trebui făcut curat. Dar cândva au reprezentat niște țeluri într-o viață banală din clasa muncitoare.
*Dacă vreți ceva din pozele astea vă rog să spuneți rapid, pentru că mâine sun la o firmă de ridicat mobilă veche și le aruncăm. Zugravii așteaptă eliberarea camerei. Știu că e din scurt, dar așa e și viața. Se termină când nu te aștepți și-ți dai seama că n-ai făcut decât ce au vrut alții de la tine.
Frumoase fotografii…Parca am facut un tur virtual prin sufrageria copilariei mele (cu cheia de gat). Doamne!!! Cat uram ziua de curatenie (Duminica) pentru ca trebuia sa scutur macrameurile si sa sterg bibelourile de praf. Nu mai scriu ca devin melancolic. Multumesc frumos.