T ot aud în ultima vreme oameni – ba mai și citesc pe tema asta – nemulțumiți de existențele lor. Oameni care, după rețetarul logic al devenirii, se bucură de succes în viață: au cariere poate invidiate, bani, familii (sau nu). Și totuși le lipsește satisfacția, pasiunea, plăcerea, mulțumirea. De ce?
Oamenii ăștia au urmat pașii corecți, au respectat regulile societății și probabil dezamăgirea lor de acum vine din faptul că la capătul drumului nu au găsit ceea ce și-au promis, încurajați de niște modele sociale. S-o fi schimbat lumea între timp sau doar ei, contează mai puțin. Ce e important acum pentru ei este răspunsul la întrebarea „ce fac acum?”. Pe cât de greu a fost să ajungă aici, pe atâta e de greu să decidă să arunce la coș totul și s-o ia de la capăt.
Într-o mică măsură m-am regăsit și eu în angoasa asta, atunci când aflată cumva într-o poziție privilegiată în carieră mi-am dat seama că pierdusem pe parcurs pasiunea cu care începusem în favoarea unui drum trasat de alții. Eram acolo unde crezusem că vreau să fiu, dar nu mă simțeam bine. Am renunțat atunci, iar acum traversez alta. Îmi dau seama că din pasiunea mea pentru scris nu voi mai câștiga bani. Sau oricum nu mă pot întreține din asta. Ar fi momentul în care mama – care a tot insistat să dau la Liceul sanitar, apoi la ASE ca să am o meserie – mi-ar putea spune „ți-am zis io?!”. Dar dacă aș fi ascultat-o mi-aș fi dat acum probabil pumni în cap ca nenumărații oameni prinși iremediabil într-un job pe care-l urăsc din suflet, dar e prea târziu ca să-l mai schimbe. Uitați-vă în jurul vostru – dacă nu chiar la voi înșivă – și spuneți câți astfel de oameni cunoașteți? Și câți oameni știți care-și fac meseria cu pasiune?
De ce am făcut o facultate?
Am citit anul ăsta o carte în care autorul – fost profesor într-o universitate din SUA – propunea ca tinerii să urmeze o altă cale spre găsirea chemării, decât asta clasică în care suntem toți înțepeniți acum. Mai exact el spunea că majoritatea studenților săi nu știu de ce fac facultatea aia, nu au vreo pasiune pentru domeniul respectiv, și e foarte probabil să sfârșească într-un job fie fără vreo legătură cu facultatea, fie pe care să-l urască din rărunchi. Concret, tinerii ăia pierdeau și câțiva ani din viață și bani, inutil. El spunea că altfel ar sta situația dacă absolventul de liceu ar începe să lucreze undeva, de preferat într-un domeniu care-l atrage, unde să învețe o meserie din care ulterior s-ar putea naște o pasiune. Pe care apoi s-o rafineze printr-o facultate în care să învețe lucruri care-l interesează. Întâmplător cam ăsta a fost parcursul meu, în urma căruia mi-am descoperit pasiunea pentru scris și am intrat în presă, deci aș putea spune că de asta sunt de acord cu teoria omului.
Am citit apoi zilele trecute un articol cam în aceeași idee, în care o tipă spune că 85% dintre studenți pierd timpul și banii urmând o facultate. Asta se referea la SUA, dar sunt sigură că procentul ar fi similar și la noi. Avem cohorte de absolvenți de drept, jurnalism, management, studii politice, limbi străine, teologie, mult peste nevoile societății. Adăugând la asta faptul că șomajul în Europa, în rândul tinerilor cu studii superioare, este cel mai mare, alarmant chiar – 25% parcă – obținem tabloul falimentului acestui model social perpetuat total greșit în ideea că dacă nu faci o facultate ești o loază. 153 de miliarde de euro pierde UE din cauza șomajului tinerilor.
Young people aged 25-29 with higher education also find it harder to access jobs in line with
their qualifications. Although the low-skilled overall still face the highest risk of
unemployment, the young highly skilled have suffered the biggest drop in employment
(sursa)
N-ai carte, n-ai parte a fost interpretat total greșit după părerea mea, în ideea că toți trebuie să facă o facultate, că asta le deschide mintea și chiar dacă nu ajung să profeseze meseria pentru care s-au pregătit în universitate, măcar au un bagaj de cunoștințe mai mare, deci sunt cetățeni mai instruiți, în esență.
Vax. E suficient să ne uităm câți agramați cu diplome de studii superioare sunt pe Facebook, și ne dăm seama că e o mare gogoașă chestia asta cu instruirea. Și cred că deschiderea la minte cam tot ca și gramatica se simte. Am mai văzut ieri la știri și că UNICEF și Ministerul Educației și-au dat mâna ca să se îngrijoreze împreună de numărul crescând de copii care abandonează școala – din cauza sărăciei evident – și au intitulat pompos studiul „Toți copiii la școală până în 2015”. OK, măcar să scrie și să socotească ar fi obligatoriu, dar și dacă un 8-10% dintre copii nu ajung să termine 8 clase nu înseamnă că nu vor putea să execute niște munci fizice care le-ar fi trasate. Ultimii 20 de ani ne-au arătat că un număr mai mare de absolvenți de facultăți nu echivalează cu o populație mai conștientă de istoria contemporană pe care o traversează. Dimpotrivă, avem un autism criminal al cetățeanului față de viața cetății, și un grad crescând de obscurantism, bigotism, homofobie.
Așadar, Ministerul educației mai bine s-ar preocupa, de exemplu, să întărească sectorul ăsta de școli vocaționale, profesionale sau oricum le-ar zice, în care cine n-ar ambiții intelectuale să poată învăța o meserie. Intelectualul popor român s-a vexat când Băsescu a spus că avem prea mulți filosofi și prea puțini mecanici sau ospătari, dar pe de altă parte același popor se lamentează că vin străinii și ne cotropesc ogoarele pe care noi nu vrem să le muncim, că e de porc să stai la coada vacii. Nu am atâția cititori pe blog de câte ori am auzit expresia „n-am făcut o facultate ca să mă duc să vând la butic!”. Pare, însă, că majoritatea am făcut o facultate tocmai ca să ne lamentăm că nu putem face nimic cu ea. Că nu ne angajează nimeni pentru că nu avem experiență, și pentru că de fapt ce știm noi să facem știe oricine, adică nimic concret.
Și așa ajungem din nou la pasiune. Eu totuși cred că asta e ceea ce contează, e sigurul lucru care face diferența și te poate face să suporți orice: salariu mic, condiții nașpa sau doar rutina unui job de zi cu zi. Bine, e dificil câteodată să găsești și pasiunea, dar asta e deja altă discuție. Nu am un răspuns la întrebarea din titlu tocmai pentru că vorbind cu câțiva prieteni care se află în situația asta mi-am dat seama ce complicat e să iei o decizie în acest moment al vieții. Acela în care îți dai seama că ai ajuns acolo unde visasei, ești deja la mijlocul vieții dar nu e așa cum ți-ai imaginat. Voi ce părere aveți?
Hai „sa ma dau” si eu cu parerea 🙂
Eu regret ca nu am inceput sa lucrez din facultate, ci doar dupa facultate. Din pacate nu am fost multumit de nivelul facultatii, chiar daca am terminat Babes-Bolyai. La locul de munca ocupat imediat dupa facultate am invatat „meserie” timp de 1 an de mi-au sarit fulgii!! Mi-am stricat dintii cu carii si mi-a picat parul din cauza stresului.
Acuma sunt ok, mi-am reparat dintii, insa parul n-a mai crescut inapoi 🙂
Cam atat regret, restul tot ce-am facut in viata nu regret!! 🙂
Dacian, iar eu regret ca am inceput sa lucrez din facultate. In anul doi am facut diverse trebi ocazionale pe calculator si am facut primii bani, apoi din anul 3 am avut carte de munca. Am lucrat ca IT-ist, juma de norma.
A fost un efort cam mare si cam degeaba, am pierdut niste ani pe care nu-i voi mai recupera.
ps. nu stiu daca o fi tot de la stres/munca, dar carii si lipsa par am si eu 🙂
posibil sa ai dreptate, si eu sa regret ceva ce oricum nu as fi vrut (daca as fi primit) 🙂
cariile si parul cazut la barbati sunt semne clare de stres
Doamnă, io cre că şcoala nu mai ajută la nica. Ori poa’ doar s-ajute să-ţi crească telectul încât sănţelegi c-ai făcuto degeaba şi că trebile sor mai schimbat între timp. Da asta numa cu şcoala aia adevărată, nu cu făcăturili aestea cares acuma, de ne dau tâmpiţi şi plagitori pă bandă. Das buni şi ăia că doar tre să conducă careva ţara no putem lăsa aşa. Ori putem poate?
„N-ai carte, n-ai party”? Ha! Mişto bancu. 🙂 Mai bini zâmi câţi ani de pârnaie te paşte k săţi zic un te pun ministru.
Pasiunile se ofilesc cu timpu, aşa ca şi marili iubiri. Ori poate ca fata lu Morgana. Dai bine dacai avut pasiune în tinereţi, că măcar rămâi cu nişte poze frumoase în căpăţână. În rest nuş cu ce mai rămâi. Da tot ie de bine, nui aşa?… 😉
daca asta e sarcasm, bravo!
daca nu … atunci, intr-adevar, scoala nu ajuta la nimic :)) q.e.d. 🙂
Domnu Gilbert, detectez o oarecare depresiune/dezamăgire prin țara frunzei de arțar?
Da, detectezi bine. A început să se scuture şi-mi cad frunzele-n cap.
Bani pe continut se fac mai multi pe international. Tot ce trebuie este sa stii engleza (daca nu, se rezolva cu niste meditatii). Am oameni care fac 2-300 de euro/luna doar din forum posting/article writing. Un articol de marimea celui pe care tocmai l-ai scris iti aduce 10-15 dolari, daca te infigi bine. Poate mai mult. Scrie 20 pe luna si ai deja un salariu.
Alta idee: fa si varianta in engleza a lui dollo.ro si tradu acolo articolele care-s relevante pentru un public international. Sansele de ‘monetizare’ sunt mult mai mari decat in Romania. Ti-am trimis acu’ niste luni un email cu idei, reciteste-l si actioneaza. Situatia din ro nu se va imbunatati, iar tu pierzi timp pretios fara sa incerci si altceva 😀
Back on topic.
Nu am ajuns unde mi-am dorit, pentru ca niciodata nu mi-am dorit/visat sa ajung aici.
In copilarie visam sa fiu cadru didactic, dar, pe cand am terminat aia 9 ani de scoala pentru asta (Peda + Litere), eram deja in plin avant muncitoresc ca redactor muzical de radio. Prin liceu am dat cu nasul de media si imediat mi-am schimbat visul.
Cand eram deci eligibila sa-mi implinesc visul din copilarie, mi se implinise visul din adolescenta, asa ca am renuntat la primul vis fara nicio problema.
Peste cativa ani, am facut din nou un „u turn”, devenind web designer, pasiune pe care o tineam doar asa pentru mine din 2002. In 2009 mi-am pierdut jobul la radio (s-au inchis studiourile pe capete) si m-am „stabilit” acasa, cu un laptop, o conexiune de internet si vechea pasiune. Traiesc confortabil din munca mea, imi place, este un vis pe care nu am indraznit sa-l am, dar care s-a implinit.
Nu stiu pe unde ma va duce viata in viitor. Poate voi fi designer pana la 100 de ani (nu ca m-ar deranja), poate voi deveni altceva. Am mintea deschisa, viata mi-a demonstrat ca te poti reinventa la orice varsta.
Da, cam așa fără vise clare și definitive am fost și eu, și sunt sigură că până mor mai trec prin câteva 🙂 În privința banilor din conținut pe internațional m-am uitat atunci când mi-ai scris tu pe site-ul ăla de freelancing, dar cred că nu m-am simțit la locul meu acolo. Oricum între timp lucrez la o cotitură, așa că jurnalismul va rămâne o amintire și pentru mine cât de curând.
Ideea cu dollo.ro în engleză o am de ceva vreme, dar nu am avut timp să lucrez la ea. Traducerea articolelor cred că mi-ar lua destul de mult timp și încă nu am confortul financiar necesar ca să pot „pierde” timpul cu asta. Dar nu renunț la idee, pentru că și mie mi-ar plăcea să fiu dollo internațional 🙂
Sa stii ca nu iti ia chiar atat de mult timp. Si io is lenesa (well, am si de lucru pentru clienti de capiez si abia mai pot updata siturile din retea), dar, daca ma apuc, in 20 de minute cam termin o traducere. As putea deci sa postez zilnic, dar tre’ sa ma organizez mai OK. Incearca smecheria asta, io zic ca poti misca niste chestii.
Bafta in ceea ce ai planificat, sper sa aud vesti bune 😉
Ce faci cand ajungi unde visai?
Te opresti si admiri peisajul!
Daca ai un vis, urmeaza-l pana la capat.