A m avut o discuție cu cineva pe tema asta eternă a accesului universal la educație și sănătate. Nu eram de acord cu interlocutorul care spunea că dacă ar fi după el, din banii publici ar finanța înainte de toate educația și sănătatea pentru toată lumea, și dacă mai rămâne ceva facem restul. La educație ne-am mai întâlnit la un mijloc, dar cu sănătatea eu aveam altă părere.
Părerea e năstrușnică, recunosc, și am ajuns la ea pe două căi. Una a fost o discuție cu un fost ministru al sănătății, pe veșnica temă a reformei în sănătate. El spunea că și inovația e bună, dacă ți-o permiți, că cele mai înalte culmi ale științei nu sunt pentru toate popoarele, mai ales dacă au buget mic de sănătate, deci degeaba au inventat unii leacul cancerului, de exemplu, dacă noi nu ni-l permitem. Așa că trebuie să facem niște alegeri: pe cine salvezi, pe cine lași să moară?
A doua chestie care m-a făcut să mă gândesc la soluția asta este faptul că m-am săturat de câte campanii de într-ajutorare văd, câți oamenii apelează disperați la mila publică pentru a-și salva copilul, soțul sau părintele. Și de fiecare dată îmi dau seama că oricât ai dona, nu ai cum să-i salvezi pe toți, pentru că sunt prea mulți. Deci e vorba de o problemă de sistem. Recent Raed Arafat a recunoscut că ministerul nu se aștepta să fie atât de receptivi românii la donat organe, așa că s-au terminat banii alocați transplanturilor din primele luni ale anului. Nasol, și acum ce facem, aruncăm la coș tot efortul făcut cu campania de conștientizare?
Așa ajungem la idee. Ce-ar fi dacă din toți banii sănătății pe care-i are România nu s-ar mai oferi mult promisul pachet de bază la toată lumea, pe principiul solidarității și egalității, bla, bla, ci banii ar fi folosiți cu precădere numai pentru rezolvarea cazurilor de viață și de moarte? Ce-ar fi să nu mai avem medicamente compensate pentru tuse și muci, să nu mai facem internări gratuite pentru orice furuncul, să nu mai facem analize gratuite la toată lumea în numele unei iluzorii prevenții de care nu le pasă decât unora, ci să concentrăm toată resursa financiară – aia puțină – pe cazurile cu adevărat grave: cancere, transplant, boli rare și care îți pun viața în pericol, nu doar îți afectează temporar sănătatea.
Raționamentul meu se bazează pe faptul că probabil majoritatea contributorilor la acest sistem veșnic bolnav al sănătății nu ajung să beneficieze în mod real de contribuțiile lor. Din varii motive. Nu discutăm aici despre management prost, corupție etc. Din ce am înțeles nu există un sistem de sănătate perfect pe lume și nicăieri nu sunt bani pentru toate. România este una dintre țările europene care finanțează cel mai puțin sănătatea, și chiar dacă în mod ideal banii ăștia ar fi administrați corect tot nu ar ajunge să acopere toate nevoile. Avem și cea mai mică alocare bugetară (3% din PIB, în timp ce țări vecine au peste 6% ) și una dintre cele mai mici contribuții individuale – 10,5%, față de 14-18% alte țări. Asigurările private sunt subdezvoltate, pentru că nu sunt încurajate prin deductibilitate din impozit. Iar pe fondul ăsta, în care se contribuie cu puțin pentru mulți asigurați, oamenii își cumpără medicamente și alte chestii legate de sănătate din buzunar, plus că dau șpagă la doctori ca să fie tratați, și toată lumea bombăne nemulțumită. O analiză a Băncii Mondiale zicea ceva de 300 de milioane de euro plăți informale (șpăgi) și un miliard de euro cheltuieli suplimentare cu medicamente&stuff, ceea ce ar reprezenta cam o treime din cheltuielile totale din sănătate făcute din fondurile bugetare.
Pe de altă parte, sectorul privat din sănătate este unul cu o dezvoltare fulminantă în ultimii zece ani, ceea ce arată puterea financiară a multora. Când te doare plătești, nu aștepți la stat chiar dacă ai dreptul. În 2006, în România existau 12 spitale private, iar în 2012 sunt 86. Numai fondurile alocate din bugetul asigurărilor de stat către aceste spitale au crescut cu 40% din 2011 în 2012. (sursa e un raport făcut de Sorin Paveliu pentru Societatea Academică Română)
Așadar, dacă tot nu beneficiem de contribuția plătită cu anii, atunci când ne doare și pe noi în fund o dată, de ce să nu renunțăm definitiv la idee, și să ne gândim așa: noi oricum ne permitem să ne cumpărăm un unguent ca să ne ungem în fund când ne doare, nu trebuie să ni-l compenseze sistemul. Dar din banii strânși și de la noi sistemul l-a salvat pe unul care ar fi murit fără un transplant de măduvă. Știu, o să ziceți că pensionarii, de exemplu, nu-și permit să-și cumpere medicamentele necompensate și vor muri fără ele. Teoretic așa e, nici mama nu și-ar permite să-și ia cele trei pastile pentru tensiune zilnice din pensia ei. Dar mai are o fiică, mai închiriază o cameră, se descurcă. Să fim cinstiți, toți ne descurcăm cumva, atâta vreme cât e vorba de boli pe care le ducem pe picioare.
M-am gândit ce aș prefera din astea două scenarii: să o ajut pe mama ca să-și cumpere lunar pastilele de tensiune, dar să știu că în caz că ar avea o boală gravă care ar necesita zeci de mii de euro pentru tratament – bani pe care clar nu-i am – sistemul ar putea s-o facă bine fără să mă milogesc eu să mă ajute cine poate. Sau să mă bucur că primește compensat niște pastile, dar când mi-ar arde buza cu adevărat n-aș avea banii lui Patriciu pentru un transplant în străinătate sau altă extravaganță care să-i salveze viața. Eu aș alege să plătesc atunci când știu că nu atârnă viața de medicamentul ăla. Voi ce ați alege, dacă ați fi voi la butoanele României? Puteți să completați cu varianta voastră, dacă nu vă convine niciuna dintre cele trei.
ps. ceea ce propui tu ar insemna sa schimbam o extrema cu alta, de la subventionat paracetoamoale si hemorzoame (apropos, stii ca niste hemoroizi netratati pot duce la cancer?! nu mai bine ii tratezi cand sunt doar hemoroizi 🙂 ) la a subventiona doar cazuri de viata si moarte.
iar eu sunt o adepta ferventa a caii de mijloc. intotdeauna adevarul e undeva la mijloc. : ) putine lucruri sunt doar albe sau doar negre. 🙂
Pe cine salvezi si pe cine lasi sa moara? Cine face alegerea? (Medicii sunt oricum antrenati din scoala pentru a avea un raspuns la intrebarea aceasta. Ce prioritati ai intr-o situatie – limita? Un seism puternic, un alt tip de catastrofa naturala. Cum procedezi cind ai bani pentru unul si ai ai doi pacienti: un tinar care este grav ranit dupa un accident de motocicleta consecutiv unei betii-monstru si un pensionar sarac ajuns in situatie critica, cu inima in pioneze?). Viata este importanta. Cine-si asuma alegerea? Pe ce criterii? Cine decide ca un om e mai egal decit altul in fata bolii si suferintei? In conteztul cresterii nepasarii fata de suferinta aproapelui, a banalizarii cazurilor exceptionale. Tratamente compensate pentru afectiuni minore. Din economiile facute se pot rezolva cele majore? Actualul sistem cred ca este chiar mai prost decit cel de dinainte de ’89. Sa ne uitam doar citi bani se duc pe luxul de la Casa de Sanatate si formularele cu regim special ori sistemele informatice care, se pare, ca nu rezolva problemele reale ci asigura, in cel mai bun caz, doar sinecuri. Poate privatizarea 100% o fi solutia. Poate si atunci vor dicta doar considerentele comerciale si rezultatul nu va fi cel dorit de majoritatea bolnavilor. E drept, cum bine se zice, sistem perfect de asigurari de sanatate nu exista (deocamdata). Raspuns: nu, nu as renunta. De ce sa nu beneficiem de contributia platita cu anii? Sanatate!
Pai trebuie sa analizam beneficiile societatii per ansamblu, in urma fiecarei variante.
Pentru varianta in care tratam doar cazurile grave – probabil ca aceste persoane sunt unu la suta, unu la mie. Efectul asupra societatii (daca aceste persoane traiesc sau nu) este foarte mic.
Pe de alta parte, aceiasi bani investiti in preventie si tratament din stadii incipente ale bolilor, ar duce la o stare de sanatate satisfacatoare a mult mai multor persoane, care pot sa produca si sa sustina comunitatea.
Binenteles ca vorbim la modul general teoretic, nu despre cum se aloca efectiv banii in sistemul sanitar din Romania.
Nu cred că poți preveni cancerul sau leucemia, totuși. În rest, prevenția în general nu e împiedicată nici acum, dar ține mai degrabă de educația în privința unui stil de viață, nu neapărat de medicină.
tocmai ce mi-am amintit un banc pe tema:
instructorul scolii de soferi (sau politaiul, nu mai stiu exact) isi intreaba elevii:
sunteti pe o sosea de munte, intr-o parte munte, intr-o parte prapastie. in fata va apar o fetita si o baba, nu puteti sa le evitati pe amandoua ca va astepta muntele sau prapastia. pe cine calcati?
baba, zice unu’, si-a trait traiul.
fetita, astia mici se refac mai usor,
ailati: ba baba, ba fetita si tot asa.
instructorul se ia cu mainile de cap: frana o calcati, bai nenorocitilor.
da, frâna și tragi de volan, că nici baba, nici copila n-au vreo vină că tu ești la volan 🙂
Am ingrijit 2 ani o baba cu cancer de colon, operatie, metastaze. In cei 2 ani dintre operatie si deces, statul (din banii munciti de mine, evident) i-a dat babei cutii peste cutii de Xeloda – vedeti pretul pe net. Mi s-a parut o risipa revoltatoare. De ce sa prapadesti medicamentul scump pe o baba de 85 de ani, pensionata din ianuarie 1980 (decedata in 2010), fara sanse reale de vindecare, si care oricum daca s-ar fi vindecat nu mai folosea nimanui, ca si pana atunci traise degeaba? (Scandalizati-va daca vreti, dar chiar a facut degeaba umbra pamantului). Nu mai bine il dai unuia tanar, care poate are sanse sa duca o viata productiva?
Sanatatea e o chestiune de alegeri personale si de loterie biologica. Adica o problema personala. In afara de situatii de urgenta, combaterea unor epidemii, care sa zicem ca intra in sfera problemelor publice. Deci platesti din buzunar sau iti faci asigurare privata. Eventual stimulezi incheierea de asigurari private cu deduceri la impozite si obligativitatea incheierii unei asigurari.
Eu am ‘bunul simt’ de a-mi rezolva problemele in privat, desi dau o groaza de bani in sistemul de stat. Pur si simplu pentru ca ma gandesc ca eu imi pot permite un consult de 200 de lei de pilda, dar sunt oameni care nu au banii aia pentru asa ceva. Bun, la mine e si considerentul ca in general (la consulturi cel putin) serviciile private sunt mult peste ce-mi ofera statul, dar ideea de baza este sa nu ‘beneficiez’ de ceva (desi am dreptul), cand stiu ca sunt altii care au mai multa nevoie.
Pe aceeasi idee si bunica-mea isi plateste LUNAR analizele de sange (chestii nasoale la inima si tre’ sa vedem lunar cum sta sangele), pentru ca 60 de lei pentru ea nu sunt chiar un capat de lume. Ar putea lua trimitere si sa le faca gratis (culmea, la aceeasi clinica), dar prefera sa dea banii.