A m aflat aseară, după ce am ieșit de la filmul despre cele mai bătrâne curve de la Amsterdam. M-am întâlnit cu niște prieteni care veniseră la film cu motoarele, și din vorbă-n vorbă, eu că aș vrea să simt și eu vreodată vântul în plete, ei că nu lăsa pe mâine ce poți face azi, m-am și pomenit că-mi arăt pulpițele în toată splendoarea lor la tot cartierul Pantelimon până în Iancului și înapoi. Pentru că, ați ghicit, eram în fustă. M-au echipat ei cu cască și geacă de motociclist, dar asemenea picioare nu puteau fi eclipsate de niciun echipament de protecție 😉 Să aibă o bucurie și șoferii care s-au nimerit astă noapte pe la 10-11 prin zonă.
Așadar, te urci numai prin stânga, te ții cu o mână de mijlocul omului care conduce, și cu cealaltă, la spate, te ții, dar te ții (!) de un soi de bară metalică pusă acolo de constructorul de motociclete special pentru ăia care vor să-și tonifice mușchii fesieri prin curse cu motorul prin oraș. Nu te lași nici pe stânga, nici pe dreapta, stai relaxat (îhm), nu ți se va întâmpla nimic. În cască se aude vocea liniștitoare a tipului care conduce. A lucrat înainte în asigurări de viață, știe să te aburească 😉 Din față bate vântul cu miros de tei și de noapte bucureșteană, iar când treci pe lângă mașinile din trafic îți imaginezi că o să-ți julești genunchii așa că mai bine nu te uiți în jos și poate nu se întâmplă.
Când accelerează îi bagi mâna în burtă omului din față, strigi în casca aia cât te țin plămânii și te încordezi ca înecatul în jurul paiului. La curbe strângi din fund și de bara aia din spate, atât de tare încât dacă n-ai avea mănuși pe mâini degetele tale ar lumina alb în noapte, ca lămpile de marșarier. Nimic nu mai e relaxat în tine, iar când omul care conduce îți zice râzând să nu te mai balansezi, îți ia ceva timp până să-ți dai seama că încearcă să te relaxeze balansând motorul ca să-ți dea senzații tari 😉
Și toate astea la numai 60 de kilometri la oră. Când ești la volan ai senzația că stai pe loc la viteza asta. Dar în bătaie vântului, a traficului, pe o chestie duduitoare asupra căreia nu ai nicio influență, control sau echilibru, te simți ca un câine pe o pistă de formula 1, între bolizii vâjâind. Dar per total mi s-a părut o experiență de repetat. Acum că tot am învățat cum e să strângi din fund de frică. Poate data viitoare încep să mă relaxez pe bune. Oricum, am trecut-o la capitolul nefăcute, și dacă nu reușesc să mă dau cu parapanta până de ziua mea, cum am pus de gând, o să bifez în carnețelul meu de premiere că anul ăsta am mai făcut una.
*Mulțumesc Raluca și Cosmin pentru asta 😉 Și lu tanti Suzuki, sper că nu ți-am îndoit bara aia de la spate 😉
eu mi-am adaugat si categoria A prin ’96 sau ’97, dar motor inca nu mi-am luat. m-am dedulcit la aia cu 4 roti 🙂
Urmatorul pas e sa mergi cu jetski-ul. Singura de preferat, nu in spatele cuiva, desi chiar si asa ai parte de adrenalina. Am fost cu un ranjet din ala pe care nici naiba nu l-a sters de pe moaca vreo 3 zile dupa faza asta. Traznet senzatia 😀
Bravo Dollo! Am ras cu lacrimi.
Daca stiam ca vrei adrenalina, te luam cu masina in prima mea luna de condus.