„Quimet a-nceput să vorbească de domnul Gaudi, pe care tatăl lui îl cunoscuse în ziua când l-a călcat tramvaiul, că tatăl lui fusese unul din cei ce l-au dus la spital, bietul domn Gaudi, ce om bun și ce soartă. Și că pe lume nu-i nimic mai frumos ca parcul Guell, ca Sagrada Familia și Pedrera. I-am zis că în fond ce atâtea bucle și-atâtea vârfuri. Mi-a dat una peste genunchi cu latul palmei, de mi-a zvâcnit piciorul, și mi-a zis că de vreau să-i fiu nevastă trebuie să-nceapă să-mi placă tot ce-i plăcea și lui. Mi-a ținut o predică despre bărbat și femeie, despre drepturile unuia și ale altuia și când am putut să-l întrerup l-am întrebat:
– Și dacă ceva nu-mi place nici să mă tai?
– Trebuie să-ți placă, fiindcă tu nu te pricepi”.
Și Natalia i-a devenit nevastă. A renunțat la logodnicul dinainte – care a rămas „ca un băț de chibrit care după ce l-ai aprins, sufli-n el” – a renunțat chiar și la numele ei, pentru că Quimet i-a spus din prima seară Colometa, și a trăit ca o nevastă exemplară, acceptând până și concepția soacrei, că „o casă fără funde nu-i casă”. A făcut doi copii, a mai mâncat și bătaie, a rânit după bogații Barcelonei și după porumbeii din capul soțului, i s-a supus bărbatului în toate, a supraviețuit războiului civil din Spania și deciziei de a-și eutanasia copiii ca să nu-i moară de foame, și în final a rămas văduvă. Redevenind Natalia, dar nu cea dinainte, ci doamna Natalia, cea care în final descoperă ce înseamnă să fii iubit.
E probabil cea mai bună carte pe care am citit-o în ultima vreme, cea mai bună de anul ăsta de la clubul de carte cu siguranță. Am descoperit-o cu încântare pe Merce Rodoreda, scriitoarea minune a Cataluniei, al cărei roman „Piața Diamantului” pare a fi o piatră de temelie și un vârf pentru cultura catalană, după cum spun criticii.
Rodoreda avea 52 de ani când l-a publicat (în 1962) și trăia în exil de zeci de ani. S-ar părea că e prima carte de care și ea a fost mândră, pentru că celelalte romane publicate cu 20 de ani înainte au fost renegate de autoare, nemulțumită probabil de calitatea lor odată cu trecerea timpului.
„Piața Diamantului” – numele e dat de piața cu același nume din Barcelona – este un monolog al Nataliei, personajul principal, o vânzătoare de bomboane, care reușește să împletească în povestea ei aparent banală o bucată de istorie spaniolă – războiul civil din anii 30 – dar și fresce minunate din Barcelona epocii. Frazele Rodoredei sunt scurte și simple, dar reușesc să exprime gândurile Nataliei cu o profunzime care amintește de „Pe patul de moarte” al lui Faulkner. După mine Rodoreda reușește mult mai bine să armonizeze stilul literar cu complexa simplitate a personajului, să te facă să vibrezi alături de ea, să urăști pentru ea, să te îngrijoreze și să te înduioșeze până la ultima literă. Genialitatea scriitoarei stă în capacitatea de a contura personajele doar prin ochii și mintea Nataliei, fără să-ți spună întotdeauna dacă ea are o părere pro sau contra unui lucru anume, ci îți dă senzația că se lasă dusă de valul vieții și e gata să se înece în el. O carte pe care cred că orice scriitor ar visa să o scrie.
Cartea a fost publicată în România de două ori, ultima dată de editura Meronia. Eu am împrumutat-o de la Biblioteca Metropolitană. Întâlnirea pentru Piața Diamantului va fi sâmbătă, 6 iulie. Stabilim până atunci locul, în urma propunerilor voastre.
*Căutând poze pentru Piața Diamantului am dat pese site-ul televiziunii spaniole, unde este ecranizarea cărții, în patru episoade, și peste site-ul ăsta, unde sunt poze din piesa de teatru, bănuiesc. În caz că cineva vrea să vadă filmul ca să sară peste carte, deși mă îndoiesc că vreun film poate să redea atât de bine povestea cum o fac cuvintele Colometei.
mi-ai facut pofta. eu inca n-am ajuns la biblioteca. sper ca maine daca nu intervine vreun ceva.
apropos de ecranizari, eu fac parte din specia care daca vede un film ecranizat dup-o carte, cauta si cartea s-o citeasca.
si mie la fel, drept urmare am comandat cartea de pe amazon.
Nu urma MOMO ( in ordine alfabetica )?
Ba da, dar la ultima întâlnire am stabilit de comun acord să nu mai citim o carte propusă de cineva care nu a mai venit la club de când a propus-o și nici nu a citit vreo altă carte din cele propuse de ceilalți. Era o regulă de curtoazie pe care o mai discutasem și cu altă ocazie, că nu e musai să citești chiar lună de lună, dar nici să te limitezi doar la cartea propusă de tine. Că de aia e club, altfel citești singur cu tine și nu se mai supără nimeni 😉
trebuia anuntata schimbarea, tot de curtoazie tine
păi eu ce am făcut aici?
ai scris impresii despre carte concomitent cu anuntul ca pt data viitoare avem altceva de citit. parerea mea este ca intai trebuia anuntata schimbarea regulilor si apoi schimbam impresii despre carte. si evident data trebuie anuntata din timp, tot din motive organizatorice ( ale noastre, de data asta)
Diana, dragă, așa am făcut mereu. Am stabilit data următoarei întâlniri la fiecare club. Ce am făcut în plus data asta a fost să decidem – cei care am fost la club – că nu vrem să mai citim o carte impusă de cineva care nu a mai dat pe la club. Apoi pe blog eu am scris impresii despre următoarea carte și data următoarei întâlniri (pentru cei care nu au fost data trecută). Dacă voiai să știi mai devreme puteai să mă întrebi. Dacă ai citit Momo și-ți pare rău… nu poate decât să-mi pară și mie, data viitoare o să încercăm să îmbunătățim sistemul de vot astfel încât să nu se mai repete astfel de situații. Nici mie nu-mi place să citesc tot felul de cărți propuse aiurea de diverși care apoi nu sunt paroliști. Până la urmă clubul trebuie să fie ceva de plăcere, a tuturor, nu doar a unora. Sau măcar a unei majorități, na, că nu poți să-i mulțumești chiar pe toți… În plus, am anunțat data întâlnirii și cartea cu 20 de zile înainte, iar cartea aia se citește în două zile maxim. Cu cât timp înainte ar fi trebuit?
Articolul asta al tau a picat chiar la fix. Acum cateva zile m-am intors din Barcelona indragostit iremediabil de orasul asta. Iar cum zilele trecute tocmai am terminat o alta carte, Piata Diamantului e acum pe Kindle-ul meu. Multam, Dollo!
păi hai și la club, după ce o citești
Daca as fi in tara, as participa.
Si cum am terminat cartea si tare mi-a placut, ai putea sa-mi sugerezi ceva in acelasi stil? Ceva usor de digerat, care sa poata fi citit seara.
Multam!
De acord cu data de 6 iulie.
Propun terasa Lente & cafea de la Armeneasca.
propun sa incercam ceainaria La Metoc (tot in zona Armeneasca), iar pentru amatorii de film – Before Midnight
Daca ti-a placut Merce Rodoreda, iti recomand cu caldura Strada Cameliilor (1966), mie asta mi-a placut cel mai mult (mai mult decat Piata Diamantului). Mi-a mai placut si Aloma (1932), dar poate si din cauza ca a fost prima pe care am citit-o. Ca dupa ce am inceput nu m-am mai oprit, i-am citit aproape toate cartile. Mi-a placut tare mult stilul ei, si mai ales ca in perioada aia (prin 2002-2003) locuiam in Barcelona chiar aproape de zona unde a locuit ea, asa ca stiam toate strazile pe care le pomeneste in carti 🙂 iar pe Strada Cameliilor treceam regulat cu autobuzul cand mergeam sa vad niste prieteni, si cu cartea proaspat citita, imi imaginam cum erau vremurile alea…
P.S. profit de ocazie sa iti spun ca mi se pare excelenta initiativa ta cu clubul de carte, pacat ca nu am cum sa particip 🙁
Mulțumesc pentru sugestii, o să mai caut cărțile ei. Iar clubul e lunar, vreodată poate-ți faci 😉