Am condus zilele astea cam 1400 de km prin țară, pe șosele de munte, cu serpentine și ploaie, și n-am pățit nimic. A trebuit să mă întorc în București, unde în giratoriul de la Herăstrău (ăla de după Ambasada Chinei, când faci stânga spre Aviatorilor) era să intre în mine o duamnă cu Megane, care nu a fost în stare să-și păstreze banda din giratoriu și să iasă tot pe aia în bulevard.
OK, giratoriul ăla te pune în fața unor curbe pe care majoritatea le taie. Mulți dintre noi o facem când șoseaua e liberă, și nu incomodăm pe nimeni, dar nu când toate benzile sunt ocupate și e de bun simț, ca să nu zic regulamentar, să-ți păstrezi dracului banda ta, mai ales că e bine trasată cu vopsea pe asfalt și bulevardul pe care ieși din giratoriu are suficiente benzi cât să-ți permită să faci asta. Sau măcar semnalizezi și speri că ăla de lângă tine te lasă să-i tai fața.
Ea, duamna, mi-a tăiat fața în cel mai bădărănesc mod posibil. Cu nesimțire, fără semnalizare. A trebuit să frânez ca să nu-mi șteargă ea jumătatea stângă a mașinii, am lăsat-o să se bage în fața mea, pe banda mea, ca să se înfigă câțiva metri mai în față în coada kilometrică de la semafor. M-am încadrat și eu pe banda alăturată, ca să ajung în dreptul ei și să-i bat obrazul. Nu de altceva, dar după vreo șase ore de condus, nimerisem în cel mai prost trafic posibil din București (de la ora 18.30) și ce să facă două duamne la semafor, dacă tot nu s-au pupat pe aripi? Măcar să se păruiască din vorbe, m-am gândit.
– Nu vă supărați, în giratoriu mi-ați tăiat calea, în loc să vă păstrați banda. Dacă nu frânam ați fi intrat în mine, i-am zis eu, amabilă.
– E, asta e, vă plăteam dacă ar fi fost așa!, mi-a răspuns ea, cu aceeași amabilitate.
Cam asta a fost revenirea acasă astă seară, după câteva zile dulci-amare petrecute în sat la tata, unde nu, nu am rezolvat nimic cu succesiunea nici de data asta. Urăsc în mod oficial toată breasla notărească din țara asta, îmbuibată de bani și cu bășini birocratice în cap în loc de creier. Dar despre ce am făcut acolo urmează câteva reportaje zilele astea. Ăsta e doar un teasing, că de mai mult nu am energie acum.
Bomboana de pe colivă am găsit-o acasă. De fapt n-am mai găsit-o, pentru că dispăruse. Și anume pisicul cel mic, nebotezat încă, dar care deja fusese acceptat de Toshiba, și-a luat lumea în cap cât am fost eu plecată, și nu m-a mai așteptat. Nu am elucidat încă misterul dispariției lui și bănuiesc că Toshiba fiind singura martoră a fugii lui, nu îl vom elucida niciodată. Sunt tristă. Luna iulie nu a ajuns decât la jumătate și deja am contabilizat câteva eșece în ea. Viața (mea) e cam nașpa zilele astea…
Sofatul in Bucuresti a ajuns sport extrem!
Partea bună cu gagica e că a fost amabilă şi ţi-a răspuns civilizat. Partea proastă e că răspunsul mă dezamăgeşte. Dacă ar omorî pe unul cu maşina, ar vrea în continuare să plătească daunele?
Nici unii barbati nu-s mai breji in giratoriu, te asigur.
Si nu doar prin Buc.