Nea Costică cumpărase o coasă nouă. Avea cotorul roșu și etichetă pe care scrie rusește. La noi nu se mai fac coase. O pipăie cunoscător, își plimbă degetele aspre peste lama ei neascuțită și-și zice în barbă că are ceva de bătut la coasa aista nouă, ca să poată tăia bine cu ea. Gemenii de zece ani ai fiului cel mic se învârt nerăbdători în jurul bunicului. Îi caută ciocanul, în pregătesc locul în care se va așeza într-o rână, ca să poată ține coada coasei pe genunchi în timp ce-i dă în gură, mărunt… ca la coasă. Băieții știu exact dimensiunile lamei și ce urmează să-i facă bunicul. Nu e prima dată când îl urmăresc. Au mai fost și la cosit. Jocurile pe calculator au fost înfrânte azi de pregătirile pentru cosit.
Ascuțitul coasei se dovedește muncă de chinez bătrân. Nea Costică, cu pălăria trasă peste părul alb, pantalon la dungă și cămașă, de parcă s-ar duce la oraș, șade întins pe o păturică și lovește cu ciocanul lama coasei, ca s-o subțieze. Apoi o ia la pilă, și iar la ciocan și tot așa. Poziția e incomodă, afară începe să plouă mocănește, și pare că mersul la pășune va fi lăsat pe altă dată. Coasa nu scapă, însă. Vreo oră i-a luat bunicului s-o bată. În cele din urmă o lasă în șopronul cu lemne să se odihnească și ea, și pleacă să tragă un pui de somn.
În bucătărie mama gemenilor prăjește brânzoaice. Nela e slăbuță, fină, n-ai zice că ține gospodărie cu vaci, oi, porci și găini, plus doi copii gemeni și un bărbat. La fel ca toate femeile familiei. Măritate devreme și dedicate familiei. Nea Costică și Ana, soția lui, s-au luat de tineri – el a furat-o de la 16 ani de acasă 😉 – au făcut o fată și doi băieți, și azi, după 43 de ani de „nădușit împreună” numără șase nepoți, câte doi de la fiecare copil. Pe toți i-au pus la casele lor, le-au dat câte o palmă de grădină, o pășune și o bucată de pădure.
Chiar dacă sunt practic patru gospodării distincte, țin unii de alții pentru că puterea lor stă în unitatea familiei. Nu e un moft, ci o realitate care i-a ajutat să răzbească în ținutul ăla frumos, dar aspru de la poalele Ceahlăului, în care dacă nu produci nimic în gospodărie, tot nimic mănânci.
Către seară vine de la lucru și Florin, tatăl gemenilor. E jandarm montan. Sună adunarea tuturor băieților familiei pentru coasă (doi frați și patru verișori), deși afară plouă ca și când ar veni toamna. Sunt singura care întreabă obsedant „dar mai mergem dacă plouă?”. Ei parcă au un barometru în cap, știu sigur că ploaia va sta „mai acu”. Băieții și-au adus cu ei motocoasele. Generația tânără nu mai bate fierul rusesc, ci cumpără direct de la magazinele de grădinărit unelte moderne, nemțești sau chinezești. În același șopron în care nea Costică a ascuțit după amiază coasa cea nouă, băieții familiei își compară puterile uneltelor, capacitatea rezervoarelor de benzină și dispozitivele de prins discurile de tăiat. Nimic din magia meșteșugului de mai devreme al bunicului. Singurul numitor comun dintre cele două generații par a fi gemenii care se uită la fel de fascinați și la coasele cu motor, ca și la pregătirile bunicului.
Cam în juma de oră a stat ploaia, exact cum prevăzuse Florin. A tras jeep-ul vechi cu număr de UK și volan pe dreapta, pe care familia nu-l folosește decât la muncile câmpului, și a încărcat în el toate coasele, greblele și tot tineretul. Eu și bunicul ne-am înghesuit în mașinuța familiei, condusă de Nela, și am pornit pe drumul desfundat spre Dreptișoru, dealul ăla verde din capul satului, peste care deja apunea un soare cald și blând, de parcă vrea să-și ia revanșa pentru toată ziua aia întunecată și umedă.
Băieții cu motocoasele au ras în două ore aproape patruzeci de prăjini de pajiște. În urma lor Nela și gemenii întindeau iarba lăsată grămezi de cositori, ca să se usuce pe loc. Dacă nu mai plouă, zilele astea o urcă pe plăci și după alte câteva zile o pun la adăpost pentru iarnă. Nu e bine să o ascundă în șopron umedă, că prinde mucegai și n-o mai mănâncă vitele.
O mulțime de margarete, sânziene, flori de sunătoare și tot felul flori de câmp pe care la oraș dai bani ca să le vezi în buchet zăceau tăiate pe deal, ridicând în aerul călduț al serii un miros îmbătător de proaspăt și de verde crud. Greierii săreau din iarbă disperați. Țârâitul lor se auzea când și când, în pauzele tehnologice ale motocoaselor.
Nela mă privește zâmbind cum adun margaretele tăiate. Mi-e milă de ele, îi zic știind că sună hipsteresc ce spun. „Și nouă ni-i milă, dar dacă ele nu dau lapte, ce să facem?” pune Nela lucrurile la punct.
Pe coama dealului, acolo unde e mai greu de dat cu motocoasa, nea Costică și feciorul mai mare cosesc old fashion. O poziție ingrată, să dai cu coasa la vale, flexând genunchii de parcă ai sta pe vine, și trăgând cu ambele mâini de coada coasei suficient de bine încât să bărbierești pământul. Dar la deal nici atât nu se poate. Îi cer coasa lui nea Costică, să văd și eu cum se face. Mi-o șterge cu un smoc de iarbă, îi trece de două ori cu arcerul de la brâu peste lamă, și mi-o înmânează ceremonios, ca un samurai sabia a mai prețioasă a casei.
E greu. Prind mișcarea într-un târziu, dar brazdele mele sunt înguste de parcă nea Costică ar fi avut mâinile de două ori mai lungi ca mine. Nu mă descurajează, dar după câțiva metri îmi ia blând coasa din mâini și-mi promite că mi-o mai dă după ce mă odihnesc 😉 „Paște iepurele în urma dumneavoastră”, îmi zice râzând, și cosește încă o dată brazda mea.
Luna răsărise și ea de ceva timp, dar băieții zumzăiau înainte, ca bondarii, din motocoase. Mai aveau de ras o bucată mică de deal, dar soarele se ascunsese deja după muntele din față și nu prea se mai vedea bine. Unul dintre băieți scoate un telefon mobil inteligent și-i aprinde flash-ul râzând. Se parlamentează o vreme dacă să se continue coasa la lumina telefonului sau s-o lase pe mâine. Florin decide să trimită acasă femeile și copiii și ei rămân să dea gata și ultima parcelă.
Când ajungem acasă bunica tocmai terminase de curățat barabulele fierte în coajă. Le-a răsturnat într-un castron, în altul a frământat brânză de burduf și urdă și ne-a pus la masă. A mai apărut și niște slană cu ceapă, câteva pârjoale rămase de la prânz. Când au venit și băieții s-a mai pus un rând de cartofi și altul de brânză. Berea la pet era rece și bună. Înainte de miezul nopții toată lumea era în pat.
Dimineață pe la 7 nea Costică ascultă la ProTV știrile de ieri. Ce s-a mai întâmplat prin țară cât noi am cosit și ne-am văzut de treburile noastre. Se vorbește despre niște certuri politice. „Numai gâlceavă știu a face ăștia, în loc să se pună la lucru odată”, constată nea Costică realitatea boantă și nefolositoare de la București, precum coasa aia rusească înainte de a fi bătută.
Tata batea coasa prinsa de coada doar daca era in camp si se grabea sa o faca sa mai duca vreo cateva brazde. Daca era o coasa noua, sau daca trebuia ascutita pentru o faneata mare, o scotea din coada, se aseza frumusel pe pamant, cu nicovala (asa ii zice, oare?) intre picioare si ii deadea serios cu ciocanul.
Altfel, parca ai citat din amintiri din copilaria mea cu tata si fratii la coasa si eu la intins fanul. Acuma si la ai mei s-au adunat tot felul de motoare.
Canadienii cum tund pajiștile? 🙂
Canadieni tund pajistea motorizat si fac fanul baloti. 🙂 N-am vazut pe nimeni cu coasa. Chiar si in curte sau gradina folosesc lawnmower -ul.
Cum de-am scris, oare, cu un singur i?
se mai întâmplă 🙂
Imi plac pozele. Ce camera foto ai? Si ce foto editor folosești?
Am un Canon vechi de vreo trei-patru ani. Nu folosesc vreun editor foto, că nu mă pricep. Le mai reduc dimensiunile în IfranView
Trebuie sa ai o setare la Canon pentru dimensiuni (daca te referi la numarulk de pixeli). Poti cere rezolutie High, Medium, Low, si atunci nu mai trebuie sa reduci dimensiunile ulterior in alt program
Tare bune articolele ca acesta, iti aduci aminte ca mai exista si viata in afara biroului si munca altfel decat cu pixul si tastatura.
Vezi si XnView, e un fel de IrfanView mai modern/puternic.
coasele or fi ele motorizate, dar greblele tot old fashion sunt. 🙂 mai ales aia de lemn.
ultima mea amintire „de la coasa” vizeaza o grebla buclucasa. coada avea un nod in lemn. si tot grebland eu, mi-am facut ditamai rana pe pliul ala de piele dintre degetul mare si aratator. ustura ca naiba. cand eram copil, rolul meu era la intors fanul si la greblat. cand s-a facut mai maricel, fratelo a intrat si la carat purcoaie (niste gramezi mari), dar eu n-am avut niciodata forta pt asta.
„realitatea boantă și nefolositoare de la București, precum coasa aia rusească înainte de a fi bătută” – as zice ca finalul asta e cireasa de pe tort.
sau musca de pe…prăjitură 😉
Minunat. Asta e viata adevarata. E mai greu iarna insa oamenii sunt impacati cu Dumnezeu, cu lumea si cu ei insisi.
Eram pe punctul de a-ţi critica articolul în timp ce l-am citit (ideea nu execuţia), sătul fiind de lucrurile pe care atât de frumos le-ai descris. Mi-am dat însă seama (şi citind comentariile) că unii orăşeni dintre cei care te citesc nu cunosc mirosul de fân proaspăt cosit, faptul că acesta pe coseşte cel mai bine pe rouă sau bronzul de cosaş care nu se compară nici măcar cu plaja făcută în Tenerife. Şi pentru asta nu-mi rămâne decât să te felicit pentru faptul că promovezi „veşnicia”…
Între plăcerea şi farmecul cositului manual şi a celui mecanizat cred că aş alege pe primul.
Sub „marele arţar” nu ştie nimeni ce e aia „să mergi la coasă”, dar cred că ar fi câţiva care ar prefera cositul tradiţional dacă ar şti de existenţa sa.
Ca sport cositul iti intrebuinteaza toti muschii precum inotul. poate fi sport individual sau de echipa.
un sir de 5-6 cosasi mergind unul dupa altul semana cu inotul sincron numai ca aici exista riscul ca cel din spate sa dea cu coasa in picioarele celui din fata daca nu stiu meserie.
Primul dintre cosasi e de regula cel mai bun iar urmatorii se aseaza in ordine valorii. dupa un tur ierarhia se stabileste si se accepta in tacere de catre toti. (cind eram junior, la liceu, eram pus uneori in fata ca sa fiu alergat spre amuzamentul celorlalti-fapt ce nu presupunea rabat de la calitate -chestia cu pascutul iepurelui!).
Ca filosofie de viata, cositul ar fi un excelent leadership learn sesion. Imaginati-va ca trebuie sa cosesti o zi intreaga sub un soare torid si ca trebuie sa-ti dozezi efortul penrtu intreaga zi si da dai si randament. uneori vii si cosesti pe aceeasi fineata mai multe zile. Trebuie sa stii sa-ti alegi coasa asa cum schiorii isi aleg schiurile in functie de zapada sau sa-ti schim stilul in functie de iarba de pe fineata si de panta terenului si sa feresti musuroaiele! proba mea preferata este cositul pe ploaie.
De cind i-am vazut pe nastase, base, boc si ungureranu dind la coasa cosesc mult mai rar…
Legat de coasa dolo, pe vremea tineretii mele, o coasa noua, „nebatuta”, era o chestie de maxim interes si nu simboliza realitatea actuala ci mai degraba stirnea interes deoarece nu se stia niciodata cit de buna, echilibrata sau usoara este o coasa decat dupa proba brazdei. erau surprize sau dezamagiri.
Se pregatea pentru cosit cu o zi inainte si era intodeauna rezerva la coasa cea mai buna. erau rusesti sau cehoslovace dar cele mai apreciate erau unele suedeze!
Ruperea unei coase era greseala suprema la cosit si te cam umplea pentru o perioada de glumele celorlalti.
.
Știe cineva cât coseste un om pe zi? Câte ha sau prejini sau metri pătrați?