Pe cine au lăsat englejii muzica

A început ArCuB Live Open Air - Jazz, Blues & More în Piața Enescu. Unii vin pentru bere, dar se opresc să-și mai dea cu părerea și despre artiști ;)

M oșul emana prin toți porii berile pe care le supsese până la ceasurile opt aseară, dar se ținea pe picioare suficient de bine ca să nimerească un scaun pe primul rând la ArCuB Live Open Air – Jazz, Blues & More din Piața Enescu. Chiar lângă mine. Seara începuse bine, cu Sebastian Spanache Trio – mie mi-a plăcut, dar nu mă pricep la jazz, însă unii care se pricep au zis că bateristul a fost chiar măiastru – și acum tocmai urcaseră pe scenă niște englezi, patru bărbați și o guristă, veniți din Marea Britanie pentru prima dată în România – Robert Mitchell’s Panacea feat Corey Mwamba. Trei dintre tipi, negri.

Nu începuse încă să cânte pianistul, când moșul de lângă se întoarce spre mine, își apleacă nasul roș la urechea mea și zice tare, în aerul neumplut complet de sunetele pianului la care performa unul dintre cei trei negri:

– Deci, în cine lasă englejii muzica…. în negri!

A pufnit râzând a dispreț, apoi s-a apucat să aplaude gurista și pe restul formației. Cuvântul „negru” a ajuns cu siguranță și la urechile artistului, care era pe scenă la câțiva pași de noi, și e destul de apropiat de „nigăr-ul” american ca să fi înțeles și omul ce i s-a strigat din primul rând. Dar, vorba „proverbului” pe care tocmai l-am auzit în seara asta într-o piesă a Liei Bugnar – The show must go on, așa că a continuat 😉

Cu sau fără moșul abțiguit, vă recomand serile de jazz care tocmai au început în Piața Enescu (în fața Ateneului). Vor fi în fiecare seară până duminică, de la 19.00 la 21.00, iar intrarea e liberă (face cinste Primăria Capitalei). Se poate bea și bere, după cum desigur v-ați dat seama, se poate sta la taclale cu artiștii, după spectacol sau în pauze. Atmosfera e relaxantă, nici nu simți că ești în mijlocul orașului, și al traficului. Iar publicul e, cu mici excepții,… divers 😉

Etichete: , , , , , ,

4 comentarii la “Pe cine au lăsat englejii muzica” Subscribe

  1. Fluieratorul 03/07/2013 at 23:58 #

    Cool! N-am cum sa ajung din pacate, cum nu ajung nici la Montreux (unde nu-i pe strada, da’ au niste scoruri de n-am cuvinte). Enjoy la maxim!

  2. beatrix 04/07/2013 at 00:44 #

    m-amuza faza cu negrii;
    azi, menajera de aici, din Kinshasa, a scos odorizantul din vasul de toaleta si mi l-a pus in trusa cu instrumente de baie;
    banuiesc ca i-a mirosit bine si a crezut ca n-are ce cauta acolo..
    in rest, stiu eu niste britanici care nu lasa muzica din mana: https://www.youtube.com/watch?v=fZltd_nz2ag
    p.s: au fost si-n Silver Church anul trecut
    😉

  3. spufi 05/07/2013 at 07:50 #

    de ce nu i-ai dat peste nasul rosu, sa-i zici ca fara negri nu pupau never jazz nici englejii nici alte natii mai breze…

    beatrix: ce te amuza de fapt?

    • beatrix 08/07/2013 at 02:15 #

      ma amuza reactia insului, pe care o cred nevinovata;
      si faptul ca toata lumea se excita daca zici ceva rau de (unii) negri, ca si cum ar trebui sa ne facem ca negrii nu exista sau ca unii nu fac lucruri naspa;
      si ca, daca zici ca un negru pute, esti rasist;
      ca negrii au voie sa-si zica „nigger” unii altora, chiar si la televizor;
      ca unele canale tv cenzureaza prin filme „god” si „nigger” laolalta cu „fuck”.
      pentru ca toate cele de mai sus sunt bullshituri si pentru ca intr-un autobuz din bucuresti pute mai tare decat intr-un birou plin de negri din Congo.
      iar treaba ramane ca intotdeauna. adica noi, albii suntem „muzungu” sau „mundele”, adica „albi”/”straini”, iar ei raman negri.
      asta nu ne face mai buni, ci doar sinceri. si pe noi si pe ei.

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

Ziua 8 – Dumneata scrie ce trebuie, eu mă fac că nu văd… și semnez

Sursa foto: http://monstersketch.blogspot.com/2009_05_01_archive.html

Cea mai drăguță văduvă din blocul recenzat de mine, mă roagă să nu-i arăt ce am bifat la starea civilă, pentru că ea încă îl simte alături pe bărbatul ei mort de 35 de ani.

Viața și moartea într-un sat românesc. În 2012

Ale lor mâini bătrâne

Despre mutarea clasei muncitoare de la oraș la sat, înmormântarea organizată de firma de pompe funebre a preotului, despre UE care ne obligă să nu mai ținem mortul în casă, dar noi vrem să facem economie. Și despre politicieni.

Metodologia bătutului în ușă

suricate

Sau cât de mult seamănă românul cu americanul, când trebuie să-și dea zăpada din fața casei sau să facă front comun cu vecinii în fața autorităților

De ce picură în Casa Poporului

casa poporului senat

Un accident umed a fost descoperit ieri, pe Facebook, în Parlament. Pentru că am apucat s-o cunosc pe mama Casei Poporului înainte să moară, vă invit să citiți un text din care veți afla și voi cum e când se sparge o țeavă în Palat, cum intră zăpada în birouri iarna, de ce unii zic că ar fi nevoie de termopane noi, câtă apă, curent și nervi consumă Casa Poporului ca să fie ceea ce este: locul în care cei mai iubiți fii ai poporului muncesc zi de zi pentru propășirea noastră, a tutulor.

Generaţia „Silicon Valley” de România, după 50 de ani (II)

Bucuria revederii dupa 50 de ani

Noi nu am muncit pentru un regim politic, ci pentru bunăstarea unui popor. Am rămas aici ca o datorie față de cei care ne-au învățat. Însă acum în România specialiștii sunt tratați în bătaie de joc. Eu încă nu sunt pensionar, deci nu simt că atentez la siguranța țării, cum sunt considerați acum pensionarii, cu veniturile lor

De ce nu plecăm din România

Mâini de români - copiii culegători de afine din Pasul Prislop

Dacă despre curajul și nerăbdarea celor care pleacă s-a tot scris, teama, lenea, sentimentalismul și, de ce nu, curajul de a rămâne al celorlalți a fost lăsat în umbră.