Șpaga e brățară (cu cruciuliță) de aur

Cum gândesc oare părinții acelor copii care au dat șpagă sute de euro ca să treacă BAC-ul? Dar proful de religie care aduna banii?

M -am gândit ce ar fi zis mama dacă acum 20 și de ani, când am dat eu BAC-ul, aș fi venit acasă și i-aș fi cerut bani – echivalentul salariului ei pe juma de lună sau mai mult – ca să dau șpagă și să iau examenul. Oricât m-aș gândi nu-mi vine deloc în minte ce replică ar fi avut. Dar îmi amintesc exact amărăciunea ei ori de câte ori am picat examenele din viața mea. Și au fost destule. Niciodată nu am auzit-o că și-ar pune problema „să dăm ceva ca să rezolvăm situația”. Deși a făcut eforturi uriașe ca să mă ajute să învăț mai bine, mi-a plătit meditații la matematică – veșnica mea problemă – și mi-a creat toate condițiile de la vremea aia ca să învăț. Ăsta era serviciul meu, așa cum al ei era să țină casa și pe mine. În toată viața mea școlară sau de student nu am cunoscut pe cineva care să fi dat șpagă ca să treacă clasa/examenul. Nici nu am auzit vorbindu-se despre asta printre colegi.

De aia mă întreb acum oare cum or gândi părinții ăia care și-au trimis copiii cu sume cuprinse între 200 de euro și 2000 de lei la ei, ca să susțină examenul de Bacalaureat. Trebuie că au vârsta mea – părinții – au făcut școala în comunism, dacă au acum copii de 18 ani. Deci unde naiba or fi învățat că se dă șpagă la examen ca să treci?Nu zic aici că școala în comunism era perfectă și că pe vremea aia nu se făceau aranjamente. S-or fi făcut. Dar eu una nu am dovezi despre ele, și ceva mă face să cred că părinții de azi nu atunci au învățat asta, ci la un moment dat, pe parcursul vieții lor de adulți. După ce a căzut comunismul, pentru că era un sistem nedrept și corupt, care a ros fundamental fibra creștină a neamului românesc.

Mi se pare paradoxal că taman acum, în democrația asta cu accente religioase pe care o trăim, în care meritocrația și corectitudine ar trebui să fie la loc de frunte (nu ca pe vremea nenorociților de comuniști care promovau egalitarismul și ateismul) societatea românească s-a pervertit la șpagă mai abitir ca pe vremea alfabetizării forțate. De exemplu, pe vremea mea (maică!) nu se făcea religie la școală, mama nu mă ducea la biserică, nici ea nu mergea decât rareori și atunci numai când avea mamaie de îndeplinit ritualurile pomenilor. N-am învățat cele zece porunci nici la școală, nici acasă, dar cred că asta nu mă face un om imoral. Zilele trecute tot mama îmi spunea că una dintre nepoatele mele care a dat Capacitatea anul ăsta a mers cu clasa la biserică, înainte de examen, să li se facă nu știu ce slujbă comună. Mama era încântată de demers, spunea că „nu strică să mai treci și pe la biserică din când în când”.

În același timp, Realitatea TV zice că printre cei care adunau șpaga pentru Bacalaureat la Liceul Bolintineanu ar fi și proful de religie. Nu pot să zic că mă șochează informația, că nu ar fi ăsta primul profesor de religie (sau popă) care face altceva decât propovăduiește. Biserica însăși își construiește cel mai mare monument de ipocrizie din Europa, în timp ce ne ține predici despre moralitate și virtute. În acest context, gramatica deficitară a ministrului educației, directoarea care aduna șpaga pentru BAC, ca și religia impusă cu obstinație în școli din 90 încoace, sunt transpuneri firești în viață ale ipocriziei care se predă de ani de zile în toate mediile românești: școală, biserică, media, politică. Nimeni nu face/nu crede în ce spune, dar toți mimează că-și fac datoria. Când sunt prinși la furat motivează că sunt plătiți prost și de aia.

Victime în toată prosteala asta  sunt copiii. Viitorul țărișoarei, care deși învață de mici să facă diferența între teorie și practică, ajung să îngroașe iremediabil rândurile șomerilor și ale inadaptaților în societate, pentru că va veni o vreme când nu va mai trăi mama și tata ca să le plătească cu șpăgi examenele vieții, și tot cam atunci, dacă nu mai devreme, vor afla și că rugatul fierbinte la biserică nu te face nici mai deștept, nici nu-ți bagă în traistă. Atunci, însă, va fi cam târziu. Și pentru ei și pentru noi ca națiune.

Îmi povestea aseară o prietenă întoarsă din Olanda, unde a trăit în ultimul an, că unul din lucrurile care-i place acolo e atmosfera muncitorească. Cum apare o mică gropiță în asfalt, imediat se pun pe ea echipele ca s-o repare. Aici i se pare ciudat (deja) că sunt atât de multe lucruri de făcut, în schimb toată lumea se plânge că nu are de lucru. Păi normal că se plânge, pentru că toată lumea vrea să lucreze numai „conform studiilor”, adică a diplomelor cumpărate, dar de care nu are nimeni nevoie. Și deși știu asta de ani de zile, părinții se încăpățânează să-și prostitueze copiii de dragul unor titluri iluzorii, care nu-i vor ajuta cu nimic. Pentru că nimeni nu le (mai) spune că munca e brățară de aur. Ăla era tot un slogan comunist.

Etichete: , , , , , , , , ,

20 comentarii la “Șpaga e brățară (cu cruciuliță) de aur” Subscribe

  1. Motanul 05/07/2013 at 15:09 #

    Nici n-are rost sa ne mai punem sperante in Romania! PM-ul opreste anchete contra celor care spaguiesc BAC-ul, oameni sunt sfasiati pe strada de caini vagabonzi in fiecare zi (ultima stire pe tema asta e aici: http://www.libertatea.ro/detalii/articol/femeie-mutilata-pe-viata-caini-454234.html ), ministrii sunt agramati si prosti de put(mda, representativi pentru populatie), …. meh, m-am si plictisit sa mai comentez pe tema asta.

  2. Glass and Iron 15/07/2013 at 13:54 #

    Nu este de „acum” si nici din „vremuri de trista amintire”. Cu siguranta, este cazul sa intelegem mai bine cum este cu „peşchesul”, cu „ploconul”, cu mentalitatea romanului care a adus spaga la nivel de politica de stat. Nu este numai „bac”-ul, este vorba de multe, multe alte aspecte ale vietii noastre. Daca nu s-a auzit de toate spagile din alte vremuri, nu inseamna ca nu au existat. Au existat, dar de atunci si pana azi s-a dus de rapa si discretia, ba chiar mai mult, daca „dai” tre’ sa te si falesti, sa arati ca ejti jmeker, ca dispui …

    Pe mine nu m-a mirat tevatura asta. Este „normalul” pe care l-am vazut pana acum si pe care il pot vedea in orice zi.

    Iar victime nu sunt ei, ei stiu sa se „descurce” … victimile adevarate sunt ceilalti, cei care mai cred ca se poate discuta despre competenta, despre meritocratie, despre onestitate …

    c draq bei nu mai poate omu sasi faca izi laif k sariti d cur in sus c am loat d la voi am loat d la mine nu vam bagat mana in buzunar voo

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

(II) Prostituatele, distracție și sursă de venit pentru polițiști

politie-prostituate

Partea a doua din interviul cu „Profesoara”, una dintre cele mai vechi prostituate din București. După anii de glorie din comunism și zorii revoluției capitaliste, vin anii de hărțuire democratică din partea poliției și jandarmeriei

Viața și moartea într-un sat românesc. În 2012

Ale lor mâini bătrâne

Despre mutarea clasei muncitoare de la oraș la sat, înmormântarea organizată de firma de pompe funebre a preotului, despre UE care ne obligă să nu mai ținem mortul în casă, dar noi vrem să facem economie. Și despre politicieni.

Generaţia „Silicon Valley” de România, după 50 de ani (II)

Bucuria revederii dupa 50 de ani

Noi nu am muncit pentru un regim politic, ci pentru bunăstarea unui popor. Am rămas aici ca o datorie față de cei care ne-au învățat. Însă acum în România specialiștii sunt tratați în bătaie de joc. Eu încă nu sunt pensionar, deci nu simt că atentez la siguranța țării, cum sunt considerați acum pensionarii, cu veniturile lor

Ziua 8 – Dumneata scrie ce trebuie, eu mă fac că nu văd… și semnez

Sursa foto: http://monstersketch.blogspot.com/2009_05_01_archive.html

Cea mai drăguță văduvă din blocul recenzat de mine, mă roagă să nu-i arăt ce am bifat la starea civilă, pentru că ea încă îl simte alături pe bărbatul ei mort de 35 de ani.

De ce ea?

tarau-victoriei-an

Povestea neromanțată a unei românce care a făcut pușcărie nevinovată, ca urmare a unui lanț de erori judiciare, deschis în 2000 de o anchetă a procurorului Cristian Panait, închis abia după 15 ani de procese

„Bună, ce faci?!” – varianta nipono-americană cu happy end

gene-hitaki

Epstein și Kobayashi – Ce șanse erau ca un evreu și o japoneză, el economist, ea pictoriță, ambii trecuți de 60 de ani, să se întâlnească și să se iubească, în ditamai New York-ul?