Tata

Mama, aplecată asupra crucii lui, exclamând cu o imperceptibilă urmă de satisfacție: „Deh, Nelule, ai murit așa cum ai trăit, ca un câine!”. Mi-am dat seama că ea nu l-a iertat niciodată.

M-au întrebat unii în ultima vreme de ce m-a apucat așa de târziu nevoia de a-l găsi pe tata. Ce-ai făcut 40 de ani? e o întrebare rezonabilă, la care nu am un răspuns, pentru că probabil în această chestiune nu există nimic rezonabil. Nu știu de ce abia acum un an m-a apucat nevoia să aflu, să-l cunosc pe omul care a contribuit cu niște spermă la nașterea mea, apoi s-a luat cu altele și a uitat de mine. E un proces încă neterminat, din punct de vedere birocratic, dar cel puțin am mai aflat câte ceva despre omul care a fost tata. Atât cât a fost el cunoscut de alți oameni în afară de mama, care evident a fost și a rămas subiectivă în privința lui. Și mi se părea că trebuia să fac acest drum ca să aflu despre el și să închid o etapă în viața mea.

M-am plimbat pe ulița aia prăfuită din satul lui, pe care pesemne că o fi bătut-o și el de mii de ori la viața lui. Aproape neschimbată din 1929 când s-a născut el, într-o familie cu mulți copii, cum sunt cam toate pe acolo. Îmi imaginam cum trebuie să se fi simțit în diversele perioade din viața lui. Cât o fi fost de fericit când mergea la vânătoare, în pădurile care cad și acum peste sat, sau cum s-o fi simțit când s-a întors învins de propriile vicii și aruncat din poziția de „mare și tare la oraș” în văgăuna pușcăriei comuniste. Cum trebuie să-i fi fost ultimii ani, când s-a mai întors o dată, tot învins, la finalul unei vieți din care nu târâse după el decât un fotoliu pat descleiat, unicul martor al tuturor iubirilor lui ratate, al tuturor speranțelor lui neîmplinite.

Am încercat să-mi imaginez ce o fi fost în capul lui când, frustrat de pierderea celor șase ani din viață – poate ultimii buni, între 39 și 45 de ani – frustrat de faptul că după pușcărie nimeni nu-l mai angaja, niciun prieten nu-l mai cunoștea, nevasta și copilul erau niște străini pentru el, a venit aici în sat, din nou, și nu a ezitat să mai facă o nefăcută. A luat-o cu el la oraș pe soția unui nepot, ca s-o salveze din pumnii bărbatului. E interesant cum povestea asta, pe care am auzit-o de atâtea ori de la mama, în copilărie – afemeiatul de tac-tu care i-a luat până și nevasta nepotului – s-a văzut cu totul altfel acolo la el în sat. El era un fel de cavaler în armură strălucitoare, care a salvat-o pe femeia aia aflată la ananghie, și a făcut din ea o femeie realizată, la oraș. Că până la urmă a trăit cu el doar câțiva ani, până când și-a găsit pe altul și l-a lăsat pe tata cu ochii în soare, asta e deja altă poveste. Dar tata a fost pentru ea un soi de salvator.

De fapt asta a fost esența femeii pe care o căuta el –  sensibilă, în nevoie, neexperimentată, pe care el s-o crească, s-o ocrotească și să-l iubească ca pe Dumnezeu. Pe mama a luat-o pentru că era mult mai tânără, „un copil nevinovat”. Ea l-a acceptat ca să scape de sărăcie. După șapte ani au făcut un copil, după alți șase (de pușcărie) s-au despărțit, fără să fi știut să se iubească unul pe altul, pentru că de fapt erau foarte diferiți. Nu-mi amintesc ca mama să-mi fi povestit vreo întâmplare fericită din viața lor împreună, dar dacă ar fi fost după ea s-ar fi sacrificat în continuare pe altarul lui „până ce moartea ne va despărți” chiar dacă fusese mai mult decât evident în toată căsnicia lor de până atunci cât erau de nefericiți împreună. El a continuat să caute femeia aceea până când a murit. N-a găsit-o, se pare. Mama n-a mai căutat niciun bărbat, considerând că toți sunt niște nenorociți și că e mai bine să te bazezi doar pe tine.

Acolo în sat el are o imagine bună. Oamenii îl țin minte de om de treabă, popular, săritor, dar care n-a avut noroc în viață. Un viciu – femeile – care până la urmă l-a băgat și în ghinionul cu pușcăria. Se pare că în timp ce „copilul nevinovat” îl aștepta acasă, amantele se certau pentru el la serviciu, iar din gâlceava asta el a plătit cu libertatea. Unica lui nepoată, fiica unei surori, îmi povestea că pentru ea tata a fost… ca un tată. La bătrânețe a ajutat-o cu copiii, cu studiile, și i-ar fi vorbit în ultimii ani cu părere de rău că nu a putut fi la fel de apropiat și de mine. Nu știu dacă așa o fi fost, poate că pur și simplu n-am știut să ne întâlnim la mijlocul drumului.

Când am văzut-o acum pe mama aplecată asupra crucii lui, în cimitirul din sat – exclamând cu o imperceptibilă urmă de satisfacție de supraviețuitoare un „Deh, Nelule, ai murit așa cum ai trăit, ca un câine!” – mi-am dat seama că ea niciodată nu l-a iertat. Nu l-a iertat pentru atunci când, proaspăt măritată cu el, a aflat de la binevoitorii din sat că era deja a doua soție. Nu l-a iertat pentru atunci când el era în închisoare și ea a încercat să-i roage pe prietenii lui să-l viziteze acolo, ca să nu se simtă părăsit, dar a aflat că unul dintre cei mai buni prieteni îl ura pentru că-l prinsese cu nevastă-sa în pat. Nu l-a iertat nici pentru crizele de gelozie pe care i le servea la vorbitor (ea era liberă să-și facă de cap cu toți, în timp ce el suferea), nici pentru viața grea în care a lăsat-o să se descurce cu un copil mic. Nu l-a iertat pentru că după ce a ieșit de acolo el nu i-a fost recunoscător că l-a așteptat, dimpotrivă, s-a dus în sat și s-a cuplat cu soția nepotului.

Nu l-a iertat pentru că nu m-a iubit, dar e foarte posibil să nu-l fi lăsat s-o facă. Ea spune mereu că el niciodată nu și-a dorit copii și că atunci când eram mică îi cerea să fie mai drăgăstos cu mine, ca să construiască relația tată-fiică, dar el zicea „ce știe rahatul ăsta cu ochi ce e aia tată?”. Foarte probabil ca nici el să nu fi știut ce e un tată, de aia nu știa să se poarte cu copilul lui. Pe de altă parte, cunosc prea bine stilul de a reproșa al mamei, cum știe ea să te facă să te simți ca ultimul om, pentru orice nimic, deci îmi imaginez că și dacă ulterior tata ar fi vrut să mă mai viziteze ar fi fost descurajat de resentimentele pe care le-a găsit mereu în ochii și glasul ei.

Înțeleg mult mai bine lucrurile astea acum, și probabil că de aia am și ajuns așa târziu să-l caut, pentru că acum am fost pregătită să-l înțeleg. Mă tot gândesc de ceva vreme încoace că am mai multe în comun cu el decât cu mama. Sunt câteva elemente, desprinse din diverse întâmplări din viața lui, care mă fac să cred că îi semăn poate mai mult decât mi-aș fi dorit. O lungă perioadă din viața mea i-am purtat pică, pentru că n-a fost lângă mine. Că nu am beneficiat și eu de avantajul de a avea un tată, ca alți copii. Foarte mult timp, aproape toată viața mea, nu i-am spus tată, atunci când mă refeream la el. Mama îi spunea rece și cu ură pe nume. Mi s-a părut multă vreme tare greu să pronunț cuvântul tată, poate la fel de greu cum îmi este încă să-i spun mamei că o iubesc. Habar n-am dacă au vreo legătură între ele cuvintele astea, dar e clar că acum am învățat să-l spun pe unul dintre ele, fie și postum. Poate că de asta mi-a luat atâta timp să-l caut, pentru că nu eram pregătită să aflu că pentru astfel de lucruri nu ai pe cine să dai vina. N-a fost ceva personal, ci doar viața pe care unii știu să și-o organizeze, iar alții se lasă duși de ea unde se nimerește. Tata a fost un astfel de om, pe care viața l-a călărit, în loc să fie invers. Dar câți se pot lăuda că au trăit altfel?

Etichete: , , , , ,

24 comentarii la “Tata” Subscribe

  1. Bogdan 23/07/2013 at 18:03 #

    Pentru articole ca asta, deschid eu feed reader-ul in fiecare zi intrebandu-ma daca ai scris ceva nou. Dupa fiecare articol citit, ma simt de parca as fi la un prieten vechi acasa si schimbam lectii de viata la un pahar de vin.

    • Dollo 23/07/2013 at 18:41 #

      Păi hai că eu dau vinul, gătești tu ceva exotic și depănăm povești 🙂

      • Bogdan 24/07/2013 at 09:08 #

        Da! Facem asta cand o sa fiu mai mult timp prin Bucuresti.

  2. Monica Lauleanu 24/07/2013 at 22:02 #

    „Foarte mult timp, aproape toată viața mea, nu i-am spus tată, atunci când mă refeream la el. Mama îi spunea rece și cu ură pe nume. Mi s-a părut multă vreme tare greu să pronunț cuvântul tată, poate la fel de greu cum îmi este încă să-i spun mamei că o iubesc. Habar n-am dacă au vreo legătură între ele cuvintele astea, dar e clar că acum am învățat să-l spun pe unul dintre ele, fie și postum. Poate că de asta mi-a luat atâta timp să-l caut, pentru că nu eram pregătită să aflu că de fapt pentru astfel de lucruri nu ai pe cine să dai vina.”

    Tabloul asta este identic cu al meu, deosebirea o face numarul de progenituri, la mine fiind 2.
    Eu inca nu am pornit sa-l caut (cred ca mai traieste), ori nu sunt pregatita ori il simt nefacand parte din viata mea.
    „Te iubesc mama” am putut s-o fac prima data in viata de adult vineri 19 iulie cand trupul neinsufletit statea pe patul din camera ei, locul in care si-a incheiat misiunea. De vineri incoace pot sa-i spun din toata inima „te iubesc”, nu mi se mai opreste in piept si in gat.
    Stiu si de ce nu puteam sa rostesc sau nu puteam s-o imbratisez (tu poti?): de la 10 luni am fost la cresa saptamanala, pur si simplu m-a lipsit de atentie si dragoste exact cand trebuia sa invat. Asta a fost conjunctura, gresesc daca o acuz. Depinde doar de mine sa descopar si sa construiesc piesele lipsa din puzzle-ul meu emotional.

Lasă un comentariu

Oldies but goldies

Epoca post adevăr, UE ține presa de mână și o încurajează să meargă spre lumină

eu-oficials

Jurnaliști europeni cer Comisiei Europene să-i apere de bogați, de politicieni și de ura cititorilor. UE știe că moartea presei = sfârșitul democrației, dar habar n-are ce e de făcut nici pentru salvarea uniunii, nici a presei.

Cum se aproba un film pe vremea lui Ceaușescu

gabriela petre

Povestește Mihai Constantinescu, regizor care și-a început cariera cu niște pușcărie pentru delict de opinie, a stat pe bară zece ani după asta, fiindu-i interzis să lucreze în branșă, apoi a făcut un balet ideologic ca să nu-i fie rușine azi cu filmele semnate în vremea aia

Restul de 60% e tăcere

deget

Portret colectiv al celor 60% absenți de la vot: Vine inspecția sanitară și o întreabă pe asistentă dacă anumite aparate de pe care trebuie să ia probe sunt dezinfectate. Asistenta zice că nu, că nu a avut timp. Inspectorul pune mâna pe soluție, dezinfectează aparatul, ia proba și pleacă mulțumit

Fără dosar cu șină la Consulatul Boliviei

20180224_105612

Aventurile birocratice din lumea care nu vrea să înțeleagă avantajele renunțării la vize turistice.

Când religia contrazice nevoile societății – eșecul german

biserica catolica

Biserica are monopol pe protecția socială în anumite zone din Germania, așa cum vrea și România să facă. Nemții își dau seama, după 50 de ani, că au greșit.

Peru: buricul incașilor, capcana turiștilor

machupicchu12

Ca să vizitezi Machu Picchu – casa de vacanță a lui Pachacuti, omorât de spanioli cu varicelă, descoperită 500 de ani mai târziu de un american – trebuie să bagi 140 de dolari în pușculița din Bermude a vreunui politician peruan, pe cel mai scump bilet de tren din lume.