Stăteam deja de aproape un sfert de oră în fața porții, într-un soare prea fierbinte pentru ora 10.00, chiar și la poalele Transfăgărășanului. Muzeul „unui mare român” a.k.a Badea Cârțan din Cârțișoara, era deja asaltat de turiști nedumeriți că poarta e încuiată, deși programul zicea altceva. O mașină cu număr de Galați stătea în poartă, cu o mamă și un copil nerăbdător, un cuplu de pensionari venise taman din București. La fel și noi. Toți o plictisisem deja pe vânzătoarea de la magazinul sătesc de peste drum cu întrebări de orășeni grăbiți: dar când vine cineva să deschidă muzeul? Dar unde stă muzeograful? Mai vine azi la serviciu sau plecăm?
Într-un târziu trage în față un Renault obosit, cu număr de Germania și un far spart, din care coboară doi bărbați. Gata, ne-am zis, au început să vină și turiștii străini. Unul avea tricou pe care scria Italia, dar s-a dovedit ulterior că în buzunar avea și cheile de la muzeu. El era! Ne-am bulucit toți după el, pe cărarea flancată de trandafiri înfloriți, și după ce ne-a luat scurt le toți câte 3,5 lei de căciulă a dat drumul la discursul de prezentare.
Cum Badea Cârțan a fost un mare român, patriot, care a mers pe jos până la Roma, unde a dormit ca tot românul rupt în fund lângă columna lui Traian, de au scris a doua zi ziarele din peninsulă că „un dac a coborât de pe columnă”, și cum a rupt el nenumărate perechi de opinci (că a ajuns și prin Egipt după ce a epuizat Europa), din care una supraviețuitoare poate fi văzută în vitrina cu costumul popular. Cum a ajuns el și la curtea împăratului Austro-Ungariei ca să-i spună că românii sunt asupriți în Transilvania, cum făcea contrabandă cu cărți românești din Țara Românească, unde românii erau liberi și cum a fost în final îngropat la Sinaia, în pământ liber, că n-a apucat să supraviețuiască unirii și eliberării Ardealului.
Pe scurt, Badea Cârțan a fost un cioban globe trotter în permanentă căutare a libertății, deschizător al drumurilor pe care românii chiar dacă au devenit liberi între timp, continuă să le facă în căutare de muncă. Muzeograful însuși părea genul ăla de băiat aflat între două deplasări în Italia, la muncă, unde strânge bani ca să-și deschidă o pensiune în satul natal. La fel ca și vecina lui tanti Mariana, gazda la care am stat o noapte după ce am coborât de pe Transfăgărășan și n-am mai avut putere și opinci ca să ajungem până în Sibiu.
Pe tanti Mariana o găsiți chiar la șosea, vis a vis de muzeu, pe ghidul cu tricou de Italia, dacă aveți noroc, îl găsiți în muzeu. Dacă nu, așteptați-l, că vine el 😉
– Dar și dumneavoastră ați fost până în Italia pe jos? îl întreb eu râzând, cu ochii spre tricoul lui
– A, ăsta e de la Badea Cârțan!, mi-o întoarce el mucalit.
Omul era policalificat. Cât am mai vizitat noi anexele muzeului el a derulat furtunul de pompieri din fundul curții și s-a apucat să ude trandafirii.
– Dar nu e prea cald acum pentru asta? îl întreb la plecare.
– Nu e, doamnă, că ăștia sunt învățați! îmi replică el.
Vesnicie, TESA e numele tau!
Faptul ca inca mai exista acea casa-muzeu (si altele asemenea, nu excesiv de multe) este de remarcat. „Piata” isi spune cuvintul si acolo. Cind „ghidul” isi va gasi altceva mai „eficient” de facut… urmeaza lacatul.
Dintre cei multi bautori de bere care trec vara pe acea sosea oare citi saliveaza la brandul „badea Cirtan”? Pune pe gard un banner cu „Radler Cirtan, rustic lounge, pizza & grill” si o sa ai nevoie si de o parcare alaturi.
Hahaha, ce fain, „tableta” aia – tăbliţă, de fapt – am găsit, când eram copil, una-n pod la bunică-mea, era a ei, de când fusese şcolăriţă, mi-a spus că-i din ardezie.
Nu pricep, trecerea in „nefiinta” nu mai are acceptul BOR? Acum toti trecem in „vesnicie”?
Sau mai e o sansa, sa trecem in „nemurire”, dar numai daca donam pentru Catedrala?
Nefiinţa nu se mai poartă, nu poţi să faci fapte bune în veaţă şi să ajungi o nefiinţă, unde mai e răsplata?
banuiesc ca ‘policalificatul’ ala mai ‘lucra’ si la militie si mai conducea si autocare cu turisti, toate facindu-le cu acelasi ‘profesionalism’ de care a dat dovada ca ‘muzeograf’.