De la Bumbești la Boracay

Pe booking.com figura că avea camere duble cu 110 lei și părea la îndemână, în seara în care ne-am decis să rămânem în Brașov și să plecăm a doua zi mai departe. Am sunat la hotelul respectiv „de la poalele Tâmpei” iar conversația avută cu recepționera la ora 21.00 a fost la fel de tâmpă. Am întrebat-o dacă are camere, a zis că da. Cât costă? 130 de lei dubla. Păi cum, că pe booking zice că e 110, și ăia își mai pun și un adaos, deci direct la hotel ar trebui să fie mai ieftin. Bașca, e la finele zilei când nu te mai aștepți să ai camera ocupată în seara aia. Tipa de la telefon a zis sec „atunci rezervați acolo”. Probabil nu era plătită la gradul de ocupare. Am sunat apoi la Pensiunea Robert, unde am vorbit direct cu „domnul Robert” care ne-a zis că ne așteaptă. 80 de lei camera.

Cam așa a decurs mini-vacanța de anul ăsta. Fără plan, fără rezervări, fără confirmări. Doar condus, oprit unde ne făcea cu ochiul un peisaj, foamea sau seara, a doua zi pornit mai departe. Exact ce nu recomandă agenții de turism și manualele de călătorie. Și totuși, e un stil care pe noi ne-a mulțumit pe deplin, ba chiar ne-a oferit surprize neașteptat de plăcute și situații amuzante. Libertatea de a-ți alege paradisul personal atunci când îl ai în fața ochilor. Cu sau fără factură.

Cazare la domnul Robert și la tanti Mariana

Când am reușit să dibuim pensiunea domnului Robert, undeva în scheii Brașovului, se făcea aproape miezul nopții. Am sunat îndelung la poartă. Domnul Robert însuși părea că fumase cam multișor și nu-și amintea exact cu cine și pentru câte camere discutase la telefon. „Registrul” de oaspeți era împrăștiat pe spatele unor foi refolosite, de unde reieșea, teoretic, că ar trebui să îl calce vreo trei persoane, iar el nu mai avea decât două camere. De undeva a apărut și fratele domnului Robert, și el un pic absent, care ne-a condus la ultima cameră de la mansardă. Atmosfera aducea un pic cu Psycho, și ne-am hlizit ceva pe tema asta, gândindu-ne că peste noapte alter ego-ul domnului Robert ne va ucide în somn ca să elibereze camera pentru ceilalți oaspeți. Camera avea un pat și o comodă pe care stătea un mini-tv. Era curat, dar nu din cale afară. De 80 de lei am primit doar atât, dreptul de a dormi într-un pat și nu sub cerul liber, deși cerul se vedea pe luminatorul acoperișului. Nicio înregistrare, nicio factură la final. Pensiunea funcționează, cică, de la începutul anului și e listată pe majoritatea site-urilor de cazare.

Când am coborât de pe Transfăgărășan, am zis să rămânem în Cârțișoara. Unul din motive a fost acela că pe Internet acolo apăreau cele mai multe oferte de cazare. N-am mai folosit Internetul de data asta, ci întrebatul cu gura, din poartă în poartă. După un hotel și o pensiune am ajuns la tanti Mariana, care ne-a oferit două camere duble cu baie comună și trecere dintr-una într-alta, la 100 de lei. Curat, decent, dar era la ea în gospodărie. Fără înregistrare, fără chitanță. Ne-a trezit a doua zi cântatul cocoșului, am plătit și am plecat mai departe. Nora lu tanti Mariana ne-a invitat să-i mai călcăm pragul, când mai trecem prin zonă.

Hammers de Bumbești-Livezeni

Tocmai când credeam că nu există mai ieftin decât Robert și tanti Mariana, după Transalpina am ajuns la Bumbești Jiu, la Hotelul Europa. Camera dubă 70 de lei, ba încă oferea în plus și o juma de sticlă de 1 litru de șampon de mere, pusă pe post de săpun la baie.  Cu 10 lei de persoană am mâncat o ciorbă de văcuță și „hammers” cu pilaf, adică un ciocănel de pui. Am făcut haz și de inscripția de la recepție cu „camerele singăl”, dar adevărul e că făceam răutăcisme de orășeni fițoși. Locul ăla era modest (ca toată Valea Jiului), dar curat. Oamenii se străduiau să ofere ceva decent pentru un preț incredibil de mic. Aici ni s-au cerut actele și teoretic a fost completată fișa aia care ajunge în baza de date turistică a Ministerului de Interne. Totuși, n-am primit nicio chitanță la plecare. Ne-a trezit trenul care circulă pe calea ferată Bumbești-Livezeni, despre care cu siguranță ați învățat toți la școală.

La Shabla

Pe drumul către mare cochetam serios cu ideea de a dormi la cort. Apogeul cazărilor ieftine în lipsă de altceva, pentru că nu ne imaginam că în miez de august se mai poate găsi vreo cameră decentă pe litoralul nostru supraaglomerat. Sau dacă găseam avea să fie mult prea scumpă pentru cât făcea vacanța asta improvizată. Odată ce ai dormit la Bumbești cu 70 de lei pe noapte ți se setează deja niște standarde, nu? 😉

Speriați oarecum de marea de mașini parcate de-a stânga și dreapta șoselei în stațiunile noastre am decis să trăim periculos și să trecem granița la bulgari. Ne-am oprit în Shabla, un sat-orășel la 20 de km distanță de vamă, pustiu ca Bucureștiul în zi de sărbătoare. Pe booking.com acolo figura o singură pensiune, Elida, care avea trei camere și niciuna ocupată. Am căutat-o direct, și am găsit-o într-o margine de sat, o căsuță cu etaj nici prea nouă, nici prea dărăpănată. Un bulgar în bermude care s-a recomandat Ștefan ne-a deschis poarta și ne-a arătat camerele, vorbind în același timp la telefon cu o voce stridentă de femeie, care-i dicta prețurile. Camerele capitonate cu lemn și paturile îmbrăcate cu o abundență de cuverturi de pluș vișiniu, cu briz-briz-uri roz-mov, toate alocate unei singure băi. Întreaga casă arăta ca un goblen încărcat de o gospodină plictisită care-și transformă frustrările sexuale în decorațiuni interioare. Vocea stridentă de la telefon a vorbit prin gura lui Ștefan și ne-a cerut 18 leva pe pat. Noi nu vorbeam bulgărește, el nu vorbea englezește, ne-am înțeles prin semne că ne ducem la plajă și ne mai întoarcem la el, mai pe seară. Poate.

Până la plajă erau 6 km, ceea ce ar fi însemnat să facem zilnic acest drum dus întors de câteva ori. Așa că atunci când am ajuns la Tuzla Shablei și am dat peste Hotelul Navi unde costa 55 de leva (cam 27 de euro) camera dublă cu mic dejun și Internet wi-fi am zis că l-am apucat pe Dumnezeul bulgar de un picior. Bine, Dumnezeu s-a numit Pepi, o recepționeră care vorbea engleză și o rupea un pic românește, și care ne-a zis că avem noroc că tocmai i-a rămas o cameră neocupată pentru că nu veniseră cei care au rezervat-o. Hotelul, mic, fusese al municipalității Shabla și cumpărat pe jumătate de un investitor privat. L-a renovat și redeschis anul trecut, și practică prețuri acceptabile comparativ cu litoralul nostru.

Locul e minunat: din hotel ieși spre plajă printr-o pădurice în care au rămas de pe vremea comuniștilor căsuțe de vacanță destul de avariate, dar încă locuite, și mici terase amenajate în democrație. Nici un decibel de muzică nu-ți zgârie urechile, în afara valurilor și a vântului. Plaja e lungă, largă, are locuri rămase necălcate de om, și deși e teoretic neamenajată are totuși coșuri de gunoi și e mai curată decât multe de la noi.

 

Am stat cinci nopți acolo și am plecat cu părere de rău. Am primit bon fiscal până și de la chioșcul rulotă de pe plajă, de unde cumpăram nimicuri de 1 leva. Bulgarii toți ne întrebau cum ni se par prețurile acolo, și atmosfera, comparativ cu litoralul nostru. Prețurile erau mici poate și pentru că totuși nu era o stațiune trendy. Comparativ, în Tuzla Shablei o cafea costa 1,5 leva, iar în Albena 5 leva. Niciodată nu am cheltuit mai mult de 30 de leva (15 euro) la o masă pentru două persoane cu fel principal (+-supă) băuturi și desert. O porție de midii natur suficient de mare pentru două persoane costa 5 leva, iar o bere la sticlă de 0,5l – 2 leva. Iar meniurile sunt bine diversificate.

cu gândul la Boracay

În paradisul ăsta natural și liniștit, unde mă întrebam dacă o fi bine să-i fac reclamă sau să-l păstrez doar pentru mine ca să nu se strice cu manele, mașini și femei tunate, am avut și confirmarea că frumusețea stă până la urmă în ochiul turistului. La una dintre terase, unde am mâncat de două ori (pentru că mâncarea a fost foarte bună, iar chelnerița avea niște sâni mai mult decât generoși) am fost întrebați într-una din zile dacă suntem din România. Când a aflat că da, chelnerița cu sâni ca două lumini de far în noapte a îndrăznit o aroganță. Cică în Bulgaria face acum furori o melodie cântată de niște români și care se numește Boracay. Fata era surescitată de melodie și voia să știe ce înseamnă Boracay. E o discotecă în România, un restaurant, un loc unde ar putea – și cu siguranță ar vrea – să ajungă și ea cumva?

M-am simțit ca în visele alea în care te întorci în timp și în loc să ajuți omenirea să evolueze inventând becul, constați că ai fost o loază la școală și n-ai fost atent la cum funcționează filamentul. Deși eram unicii reprezentanți ai României în ochii chelneriței, nu auzisem de Adrian Sina ft Sandra N. De Boracay nici atât. Am rugat-o să ne scrie pe hârtie titlul piesei ca să căutăm pe Internet. În caz că ați ratat piesa și vreți să știți ce le place bulgăroaicelor cu sâni mari, asta e piesa 😀

A doua zi i-am zis fetei că Boracay e o insulă în Filipine, dar că dacă vrea să se simță fix ca în videoclip poate să dea o fugă până în Mamaia. Nu-mi imaginam că o persoană care trăiește în paradisul ăla din Tuzla Shablei – fie și servind la mese – poate visa la ceva atât de zgomotos și porny ca piesa asta Boracay. Dar, cum spune o reclamă celebră, din fericire nu suntem toți la fel. Pentru cine nu vrea să stea în trafic pe Valea Prahovei sau să-și înghesuie cearceaful pe plajele din Mamaia și Vama Veche, există suficiente alternative care să te facă să te simți ca în paradisul tău personal. Totul e să pornești la drum în căutarea lui și să nu calci pe cărările bătătorite. Și n-are nevoie nici de rezervare 😉

*Pozele sunt din diversele locuri vizitate în vacanța asta, în care m-am simțit bine.

Tags: Boracay, Brasov, Bumbești, Cârțișoara, cazare, paradis, plaja, sfaturi calatorie, Shabla, slider, Transfăgărășan, turism, vacanta