D acă tot a fost șocat deputatul PSD de Vaslui Victor Cristea de „cuvintele urâte” din filmul „Poziția copilului”, adică din high life-ul românesc, acolo unde nu se învârt decât absolvenți de facultate în mașini și blănuri scumpe, îi recomand să se ducă de vineri la cinema la filmul „La limita de jos a cerului” să audă cum ar fi vorbit tineretul din Vasluiul lui, dacă acest film ar fi fost făcut de Corneliu Porumboiu.
Dar Porumboiu nu i-a scris decât scenariul, plasând, cum altfel, acțiunea la Vaslui, însă pentru că filmul a fost făcut de Igor Cobileanski, regizor basarabean școlit la București, lucrurile se petrec undeva în minunata Republică Moldova. Cu nimic mai prejos, totuși, de cum ar sta lucrurile în Moldova de dincoace de Prut.
Îl vedem, așadar, pe Viorel, un tânăr de 19 ani (jucat de Igor Babiac, un debutant, student la actorie la Chișinău) care stă cu mama, nu știe să facă nimic – dar învață să curețe cartofi pe parcurs – și în general pare că se lasă dus de viață și de personajele din ea, în peisajul cenușiu și lipsit de orice aspirații din orășelul ăla cotropit de capitalismul de cumetrie ca pe la noi. Mama îi cere să mănânce tot, chiar dacă nu mai poate, „pentru că se strică și-i păcat”. Prietenul Gâscă îl pune să distribuie iarbă și-l face părtaș la visul lui de a zbura cu deltaplanul. Vivi, polițistul care-i găsește loc de muncă la cantină, îl învață să „hrănească topca” cu „schinarea driaptă și chieptu mândru”. Singura care pare că nu-l duce nicăieri e Maria, frizerița care se culcă cu polițistul Vivi ca să-l scape de pușcărie pe iubitul ei, Motanul, capul rețelei de droguri pentru care lucrează și Viorel.
Drama începe să se contureze când Viorel se îndrăgostește de Maria. Iar dragostea la 19 ani, dacă nu e cu năbădăi e cu trădări de prieteni și chiar cu crime. Regizorul spune că din punctul lui de vedere Viorel e personajul negativ în toată povestea. Eu nu l-am văzut așa. Nici Maria (Ela Ionescu), care spunea la conferința de presă de după film că toți ne fixăm niște limite, din care alegem în felul nostru să ieșim. Întrebarea e cum alegi să ieși din limitele alea, și probabil cu cât sunt mai jos, cu atât alegerile sunt mai radicale.
Limita tuturor din film e destul de jos, un orizont strivit de un cer mereu plumburiu. Singurul care pare că vrea s-o depășească, măcar metaforic, e Gâscă (jucat de Sergiu Voloc, cunoscut celor care au savurat deja scurtmetrajele lui Cobileanski) cu deltaplanul lui construit, mai degrabă cârpit din țevi de aluminiu trecute peste gard de un muncitor. Gâscă e brutal de sincer, în orice moment, și loial prietenilor. Trăiește din trafic de droguri și învârteli, dar e conștient că n-are alte opțiuni așa că nu-și face iluzii. Cum ar zice moldovenii, Gâscă ce-are-n gușă-i și-n căpușă 😉
Pare că-și trăiește rolul, pentru că la conferința de presă a declarat la fel de franc ca în film că viața lui s-a intersectat la un moment dat cu astfel de personaje, că a avut „ocupațiile din film, pot să nu neg asta”, și că filmul este despre „realitatea de după banditismul anilor 90, despre adolescenți ai căror părinți sunt infectați de lucruri aiurea, de 20 de ani trecuți fără niciun rezultat”.
Umorul e asigurat permanent de dulcele grai moldovenesc, dar și de comicul de situații prin care regizorul încearcă să mai atenueze din sordidul atmosferei. Nu știu cât succes va avea acest tip de umor la publicul străin, pentru că românii au râs în sală destul de mult de limbajul desprins parcă din glumele cu Planeta Moldova, finețuri pe care un străin le va pierde în traducere. Dar filmul are destule alte atu-uri.
Și, să nu uităm, câteva p.. băgate artistic de Viorel și Gâscă în cele mai tensionate momente 😉 Cu dedicație pentru domnul deputat de Vaslui…
Mie mi-a plăcut filmul și sunt bucuroasă că am descoperit cu ocazia asta scurtmetrajele lui Igor Cobileanski. Le găsiți și voi, dacă nu le știați, pe blogul lui.
Pana la urma alesul poporului munceste si el, in felul sau, ca sa-si inveseleasca alegatorii. Atat poate, e inutil sa-i ceri mai mult.
Insa, fara falsa pudibonderie, ceva scartaie in toata povestea aceasta. Nu ma refer la un scenariu de film unde s-ar putea ca vulgaritatea sa aiba si o oarecare semnificatie (se intampla, uneori). Ci la secventele reale peste care dam, vrand-nevrand, pe strada, in tramvai sau la o sueta („socializare”, pentru cei mai nou veniti). Si chiar la tine pe blog. De unde vine atractia pentru limbajul grosolan? Si… de ce?
Nu cred că e vreo atracție, dar unii așa vorbim, așa scriem… de ce să ne ascundem după false pudori?
Nu ma omor cu limbajul frust. Mai ales ca auzit live la mama lui e oricum altceva decit pe sticla/ecran si cu cit e mai cu naduf are si haz. N-am auzit pe nimeni de limba romana sa injure vreodata credibil in filme. Si nu stiu daca pot sa bata mostra asta: https://www.youtube.com/watch?v=8-BLjdEpGbE .
Nu pot 🙂