C e vrei să scriem pe ea, un „sincere regrete”, un „regrete eterne” ceva? Pe loc îți scriem! Tipul are 20 și ceva de ani și m-a agățat cu diversele lui replici de marketer încă de când am intrat în Piața Coșbuc. După ce am făcut un tur al pieței de flori am revenit la el pentru că avea câteva jerbe gata făcute și păreau bune pentru ce-mi trebuia mie. L-am întrebat cât costă, m-a amețit cu diverse prețuri din care tot mai scădea câte ceva, pentru că eu tot indecisă păream, și în final am trecut la partea cu scrierea panglicii de agățat pe jerbă.
„Nu vă vom uita niciodată!” îi zic. El mă corectează: „Nu te vom uita niciodată”. Eu insist pe „vă”. El mă ignoră și-i comandă „scriitorului” – băiatul care împletea o coroană:
– Ia scrie mă pentru fata: „nu te vom uita niciodată”.
– Nu vă vom uita niciodată, îi zic eu „scriitorului”.
– Nu se zice, fată, așa, ascultă la mine că am făcut multe coroane. Nu te vom uita, insistă tipul cu care negociasem.
– Eu vreau cu „vă” pentru că e vorba de o doamnă în vârstă. Cu ea vorbeam folosind pronumele de politețe.
– Adică cum, la femei se zice „vă”? face el descumpănit.
– Nu, e ca atunci când îi zici cuiva „dumneavoastră”… nu vă vom uita pe dumneavoastră… nu-i zici tu, nu?
– Păi vrei să scrie și dumneavoastră? N-are loc…
În fine, s-a lăsat păgubaș, eu m-am oferit să scriu eu cum vreau, dar „scriitorul” mi-a zis că scrie el, însă mi-a cerut să-i dictez pe litere, ca să nu greșească. A lăbărțat literele și „niciodată” nu a mai încăput. Am zis că până la urmă nu contează, dacă tot nu uiți, nu uiți niciodată, și n-am mai insistat. Dar i-am zis să pună un semnul exclamării la final. Carioca i-a tremurat în aer câteva secunde, a dat să schițeze niște semne, dar nu știa care e ăla bun.
– Adică cum?
– Semnul exclamării e un băț cu un punct în capătul de jos, zic eu.
– Așa? mă întreabă el, făcând un semnul întrebării.
Îi iau carioca și desenez alături un semnul exclamării. Negociatorul se uita la noi cu interes. Partea grea vine la a doua panglică, acolo unde trebuie semnată „echipa” care duce jerba. „Scriitorul” insistă să-i zic mai rar, pe litere.
– Sec-ți-a So-ci-al Cu-ri-e-rul na-ți-o-nal
Văd cum se apropie capătul panglicii și că nu mai încape „național”. La ghilimele renunțasem din start. „Scriitorul” mănâncă l-ul de la „curierul” și înghesuie „național” la limită, sub privirile încordate ale negociatorului care-i spune să nu mai facă o-ul așa de rotund. În final îi zic să pună un l la curierul, nu înțelege de ce, dar nu mai întreabă, și mă declar mulțumită.
Negociatorul ia panglicile, le privește cu ochi critic și lansează a doua ofensivă, înainte de a le lega la jerba pe care o negociasem înainte:
– Cam mult ai scris pentru o jerbă! îmi zice pe același ton cunoscător.
– Zău, dar ce, se taxează la număr de cuvinte?, întreb eu
– Păi la cât ai scris aici se potrivește mai bine o coroană. Ia uite câte am acolo – îmi arată un perete întreg din standul lui, plin cu niște palești de coroane – îți fac un preț bun, nu mai bine vrei o coroană?
– Nu, jerba e suficientă.
– Păi ai scris mult, e clar că sunteți mulți la ea… insistă el.
– Nu mai suntem, nu vezi că au început să moară din noi… jerba e suficientă.
– Treaba ta, ți-o dădeam ieftin!
Îmi leagă panglicile la jerbă, dau banul și dau să plec. Strigă după mine:
– Nu vă vom uita, fată!
Mânca-ți-aș, fă, ce baftă ai! Dăcât dă telectuali florari.
Bucura-te ca nu te-ai ales cu deja consacratul ” Nu v-a vom uita…”
sunteti de invidiat pentru puterea voastra, a celor cu buletin de Bucuresti, de a convietui cu asemena specimene. nu ma refer la etnie
pe mine ma ingrozeste de-a dreptul ce zici tu acolo.
val, nu e chiar musai ca vanzatorii de flori sa fie de „etnie”.
si eu am o amintire d-asta, tot cu o vanzatoare (ba chiar patroana) de florarie, in cazul meu de etnie. lucram intr-o ong, primeam reclamatii de la diversi, pe diverse teme si vedeam ce se poate face ca problema sa fie rezolvata. precizez ca primea reclamatii deja scrise de la „clienti”, nu ne ocupam de redactarea lor.
vine intr-o zi o „doamna”, cu o atitudine gen „ma….. cu bolta pe voi, sunteti servitorii mei, trebuie sa-mi rezolvati problema” si zice ca are o problema si vrea sa faca o reclamatie. stam de vorba despre problema si o trimit la secretariat sa-si inregistreze reclamatie. mooooama, incepe sa urle si sa faca circ ca noi trebuie sa i-o scriem, ca asa si pe dincolo. si aveam o perioada atat de aglomerata incat sa fac pe scribul era ultima mea dorinta. in plus, nu intelegeam de ce voia sa i-o scrie altcineva. noroc ca aveam un coleg mai in varsta (cam de doua ori mai in varsta, vazuse omul multe), ma calmeaza, „las’ ca ma duc eu s-o ajut pe doamna”. ne-a zis dupa aia ca „doamna”, ce se uita de sus la noi de la inaltimea jobului de „patroana” si a banilor nu stia sa scrie si sa citeasca.
ps. cu parere de rau trebuie s-o spun, nu stiu daca vin maine la club. am zacut toata ziua. sau aproape toata ca am ajuns nitel si pe la job, unde am rezolvat muuuult mai putine decat rezolv in acelasi interval de timp chiar si intr-o zi proasta, m-am invartit ca un melc impuscat pana am ajuns in prag de lesin, asa ca am plecat dupa vreo 3 ore de stat p-acolo. acum sunt un pic mai vioaie, dar nu stiu maine cum oi fi.
Ady, clubul e pe 13 septembrie. Am scris la postarea despre carte.
scuze, ultima oara cand am verificat era 7 septembrie. nu m-am mai uitat in urma.
@ady: tocmai, ca am incercat sa specific ca nu ma refer la etnie. ce nu-i clar !?
probabil mintea mea nu era prea clara aseara. 🙂
cum ziceam, eu am fost bolnava cand eram mica 🙂 si nici ieri nu mi-a fost grozav.
Doamna la care mergem maine, cu aceasta jerba, in mod sigur ar fi ras copios daca ar fi citit acest text. Ne vedem maine, la intrare in cimitir.
asta o fi forța de muncă calificată și ieftină mult trâmbițată drept avantaj competitiv pentru „ISD”?
ti-au „eliberat” bon fiscal?
ți-a dat ție cineva bon fiscal în vreo piață?
mie da, la crangasi, la macelarii, la pescarie si la raionul de condimente. 🙂 sunt toate la piata. 🙂