To share or not to share

Cât de personal e prea personal pentru a putea fi împărtășit și necunoscuților (pe Internet)? Și de ce ajung unii dintre noi să facă asta?

S e zicea într-o vreme că ziaristul suferă de două boli profesionale: divorțul și ulcerul. Ulcer n-am făcut cât am fost ziaristă, dar cu un divorț destui din presă am contribuit la statistica națională. Recent, la un soi de reuniune de breaslă, cineva a întrebat la masă dacă e vreunul nedivorțat între noi. Doar ăia care nu avuseseră curiozitatea să vadă cum e căsătorit nu au ridicat mâna.

Una dintre cauzele identificate pentru rata divorțurilor din presă ar fi aceea că ziaristul nu poate să se dedubleze după program. Nu are viață personală, chiar și atunci când e între prieteni sau în familie el caută sau vede potențiale subiecte în cele mai personale discuții și întâmplări. Iar pe unele chiar le publică, ceea ce, evident, nu e pe placul partenerilor de viață sau al familiei. Depinde mult de gradul de exhibiționism al familiei, dar mulți oameni au rețineri în a-și vedea numele sau fotografia publicate undeva, darmite detalii despre viața personală.

Prin urmare e greu să trăiești cu un ziarist. Adăugați la asta programul haotic, poate lipsa de disponibilitate pentru familie, la același nivel cu preocuparea pentru carieră, și aveți rețeta sigură a divorțului. Nu știu cum mai e azi, pentru ziariști, dar pe vremea când eu făceam carieră așa era. Pe vremea când și eu și mare parte din populația țării aveam încredere în presă. Atunci credeam că dacă voi publica se va schimba ceva, iar asta îmi dădea o senzație de putere și importanță.  Naivități!

Tot pe vremea aia mi s-a întâmplat  de câteva ori să am discuții cu oameni pe care i-aș fi vrut apropiați, care se temeau că tot ce-mi spun ei ar putea să apară la un moment dat în ziar, deși nu i-am făcut niciodată cuiva această surpriză neplăcută. Credeam că a apus epoca aia, odată cu iluzoria mea importanță, dar am putut să constat că și ca blogger unii mă învestesc cu aceeași „încredere”. Și asta pentru că – au observat ei – eu tind să pun pe blog lucruri mult prea personale, care n-ar trebui să fie publice. O fostă colegă spunea  de exemplu că atunci când vorbesc despre mama sau despre mine și problemele mele ar trebui să folosesc personaje fictive, cărora li s-ar fi întâmplat respectivele lucruri. Să devin un soi de Alcibiade din România Mare, despre care toată lumea știa că era Vadim Tudor, numai el nu recunoștea…

Într-adevăr, nu e prea safe pentru mine faptul că-mi pun viața pe tavă aici în fața unor necunoscuți. Chiar dacă nu vă spun tot ce mă apasă, am spus suficient de multe lucruri în anii ăștia de jurnal virtual cât să le dau muniție unora care au vrut s-o folosească împotriva mea. Dar asta se întâmplă și în viața reală, atunci când prietenii îți aruncă în față lucruri pe care ajungi să regreți că le-ai destăinuit. Face parte din farmecul socializării.

Dar dincolo de defectul ăsta profesional care mă împinge de fiecare dată să traduc într-un text trăiri pe care mulți preferă să le țină pentru ei, cred că motivul meu pentru starea asta de lucruri mai este și altul. Acela că viața pe care am dus-o până acum m-a îndepărtat/ împiedicat să-mi fac și să-mi păstrez acel soi de prieteni cu care nu te simți niciodată singur. Ca și când aș fi emigrat și n-aș fi putut să-mi păstrez prietenii din tinerețe. Citeam acest articol despre singurătatea care ucide mai mult decât obezitatea (via Beranger) și m-am mirat cât de mult m-am regăsit în el. „In a society that judges you based on how expansive your social networks appear, loneliness is difficult to fess up to. It feels shameful.” Pare într-adevăr incredibil să te simți singur când ești înconjurat de atâta lume și aparent sunt atâția care te apreciază. Și totuși nu numărul oamenilor pe care-i cunoști contează, și nici măcar calitatea lor, ci cât de bine rezonezi tu cu ei și te integrezi în comunitatea pe care ei ți-o oferă.

Eu cunosc câțiva oameni pe care știu că mă pot baza în caz de nevoie, și pentru cei mai mulți asta e definiția prieteniei, dar în același timp știu că pentru ei nu sunt o ființă importantă, în sensul că ei nu se bazează pe mine. Asta mă lipsește de acea importanță pe care toți avem nevoie s-o simțim în raport cu ceilalți. „The meaningful social interaction”, cum zice fata asta în articol, o chestie despre care nu te întreabă niciun doctor, deși există deja studii care arată ce efecte devastatoare poate avea asupra sănătății această pârdalnică de singurătate. Aceleași studii spun că viața modernă și presiunile ei au crescut de patru ori numărul anxietăților generate de singurătate în societatea modernă. Paradoxal, deși trăim într-o epocă în care sexul este afișat pe toate gardurile,  singurătatea ni se pare o chestie rușinoasă și preferăm s-o ascundem într-o listă lungă de „prieteni” și postări vesele pe Facebook.

Așa că, admit, neavând cui să-i spun tot ce vă comunic vouă aici pe blog, mi-am creat propria mea meaningful social interaction. Scriind ce simt pentru cine vrea să citească. E și un soi de nostalgie după zilele mele de ziarizdă, dar are și un rol terapeutic pentru anxietatea de care nu scap nici eu, că sunt tot om. Faptul că zilnic vin aici niște oameni îmi dă sentimentul că și eu contez pentru ei, așa cum și ei contează pentru mine. Suficient de mult cât să le spun adevărul  despre mine și despre ce gândesc, chiar dacă uneori asta poate avea tușe prea personale. Iar luna asta s-au împlinit patru ani de când fac această terapie de grup virtual. În august 2009 începeam să scriu pe blog și am adunat de atunci aproape 1700 de admiratori pe Facebook, vreo 300 de twitter, dar, ce e mai important, am cunoscut – datorită blogului – câțiva oameni pe care mi-ar fi plăcut, dacă n-ar fi fost împrăștiați prin lumea largă, să-i consider my meaningful social network, oameni fără de care viața mea ar fi fost fără îndoială mult mai săracă.

Am tot tras de mine să scriu de ceva vreme această postare – destul de personală vedeți bine – pentru că pe de-o parte mă lupt cu o acută senzație de inutilitate socială și zădărnicie în ultima vreme, dar și pentru că nu știu dacă după atâta vreme mai are rost să vă întreb, până la urmă dacă ați fi în locul meu voi ce ați alege să nu spuneți lumii?

Și, de ce nu, să vă întreb cât de meaningful simțiți că vă este viața?

 

Etichete: , , , , , , , , ,

17 comentarii la “To share or not to share” Subscribe

  1. TNH 07/09/2013 at 04:34 #

    P.P.S. Blogul tau e cu o ora in urma?

    • Dollo 07/09/2013 at 08:15 #

      habar n-am, de ce?

      • TNH 08/09/2013 at 01:51 #

        Asa mi se pare dupa ora trecuta in dreptul comentariilor, dar nu sunt sigura.

  2. Dan 10/09/2013 at 09:44 #

    Daca n-ai fi atat de deschis de sincera in primul rand cu tine insati, n-ai avea credibilitate in ceea ce scrii despre ceilalti sau societate. Esti importanta pentru cititorii fideli ai acestui blog, si cred ca sunt multi. Mi-ar fi placut o serie de articole despre invatamant, serie care sa-i arate goliciunea (hainele invizibile ale imparatului), asa cum ai facut cu biserica. Mai e nevoie si de subiecte ‘grele’, care sa schimbe ceva in societatea asta intepenita.

  3. Xelomon 16/01/2016 at 15:31 #

    Te citesc constant de 2 ani si uneori dau iama prin arhive. Postul asta l-am ratat pana azi. Comentez rar, insa n-as vrea sa pierd ocazia de a-ti spune ca blogil tau e meaningful: articole interesante, care de multe ori trag un semnal de alarma, articole cu suflet, mai personale, se vede ca nu-s traffic bait sau din vreo campanie (desi nu m-ar deranja, si tu si Toshiba tre’ sa mancati). Imi place cum vezi tu viata si intamplarile, e interesant cand le privesti si prin prisma vietilor parintilor tai… Deci continua sa scrii asa, personal si cum stii tu. Iti multumeec ca-mi faci zilele mai pline de sens si-mi dai subiecte la care sa ma gandesc.

    • Dollo 17/01/2016 at 13:25 #

      Mulțumesc 🙂

Lasă un comentariu

Oldies but goldies

„Căpșunarii” care construiesc metroul din Drumul Taberei

Faur, Gheorghe și Vișovan în fața scutului cu care vor săpa tunelul de metrou

Au plecat de 10-20 de ani din țară, s-au specializat în săpat tuneluri în Spania sau Italia, și acum vin ca specialiști „străini”. Vestea proastă e că vor să plece înapoi. Sunt dezamăgiți că România nu a ajuns Europa din urmă cât timp ei au fost plecați.

Parcul meu IOR

Parcul IOR

Mi-a fost alături 40 de ani, m-a crescut și relaxat. Acum e rândul meu să-l apăr de șmecheri. Dacă sunteți din sectorul 3, veniți mâine la Titan ca să ne păstrăm parcul.

Viața și moartea într-un sat românesc. În 2012

Ale lor mâini bătrâne

Despre mutarea clasei muncitoare de la oraș la sat, înmormântarea organizată de firma de pompe funebre a preotului, despre UE care ne obligă să nu mai ținem mortul în casă, dar noi vrem să facem economie. Și despre politicieni.

Generaţia „Silicon Valley” de România, după 50 de ani

Politehnica Bucuresti, Falcultatea de Electronica si Telecomunicatii - Generatia 1960 - numai vise

Au absolvit în 1960 Politehnica. Erau 150. Mai târziu unii au emigrat și au ridicat cu creierele lor celebra Silicon Valley din California. Cei care au avut cu adevărat vână de aventurieri au rămas aici, în România. Acum mai sunt vreo 50.

Cum a distrus Oprescu o investiție de 14 milioane de euro, deturnând 5 milioane

oprescu_telegondola

Pentru o datorie de 5 milioane de euro a RATB către Metrorex, Primăria Capitalei preferă să arunce la coș o investiție de 14 milioane de euro, parte a unui proiect mai amplu, de 35 de milioane de euro, făcut din credite externe.

Casa Becali, fostă Groza, fostă Auschnit, fostă Manu

Palatul lui Becali din București

“Intrați, bey, fotografiați ce vreți voi, vizitați tot, mi se rupe! O să văd eu ce-o să scrieți după aia, dacă sunteți cu sufletul curat… Intrați, faceți ce vreți, numa’ să nu furați!”. Așa ne-a primit Gigi Becali în curtea casei sale din Aleea Alexandru nr.1