U rmarea firească a discuției cu mama de deunăzi, când mi-a spus că a învățat din telenovele să-și ofere serviciile apropiaților „în nevoie”, a fost sfânta bârfă de după înmormântare.
A fost nasol!, a început mama direct cu concluzia. La înmormântare a venit practic tot blocul, lucru neașteptat de fiica decedatei, prin urmare pregătirile au fost neadecvate. Crede ea (nici prin cap nu i-a trecut că poate așa a vrut familia). În fapt nu a existat pomană, ceea ce mamei i s-a părut inadmisibil. „Cine a mai pomenit înmormântare fără pomană?!”. Le-a oferit niște pachețele cu diverse gustări, cumpărate de la o firmă de catering, coliva a fost „o bătaie de joc, curgea din pahar”, însă faptul că nu au avut prilejul să mănânce cot la cot și să comenteze la aceeași masă le-a frustrat teribil pe babele din bloc. Au comentat ele câte ceva pe drumul de la cimitir spre casă, dar nesatisfăcător. În final mama i-a spus fiicei moartei că „la 6 săptămâni o să-ți fac eu o colivă de o să mă pomenești!”. Vrea, nu vrea, biata femeie va trebui să-i dea satisfacție mamei și să țină obiceiurile că altfel o bântuie vecinele, dacă n-o bântuie mă-sa.
„Că o să mi se întoarcă și mie pe lumea ailaltă”, și-a făcut mama socoteala. Pentru ea înmormântarea asta a fost ca o repetiție cu costume la propria ceremonie. Mi-a trecut în revisă toate neajunsurile văzute la alții, prețurile și tertipurile practicate de popi și a plănuit deja cum are să se întâmple îngropăciunea ei. Și totul i s-a clarificat azi în minte, pe drumul de la cimitir înapoi.
Va fi așa: nepoții (verii mei) se vor ocupa de tot, respectiv alergat după popă, tocmit groparii, cumpărat mâncare și gătit. „Tu (adică eu) nu faci nimic, doar le dai bani și stai lângă mine. Că alea vor fi ultimele momente când mai ai timp să stai lângă mă-ta. După aia nu mă mai vezi. Stai la capul meu și mă plângi!”
Vrei să facem și o repetiție înainte? am întrebat-o amuzată. N-am nevoie de nicio repetiție, că am eu grijă de acum să dau ordine precise și să las scris cum trebuie procedat. Să nu vă prind că nu faceți așa. Și mai ales pomană, să chemați lumea acasă și să mănânce, ce e aia să dai doar pachete la cimitir?
Va fi greu. Până acum am reușit să-i parez orice plan din ăsta absurd, spunându-i să facă bine să-și dea singură de pomană tot ce are nevoie „pe lumea cealaltă” să nu stea în baza mea că eu nu-i fac datinile. Într-o vreme se amăgea cu gândul că o să plătească ea din timpul vieții o sumă la o mânăstire, să-i facă măicuțele de acolo colivile și pomenile de până la un an. Între timp și-a cam pierdut încrederea în sistemul mănăstiresc, așa că văd că pică măgăreața pe mine. Ceea ce înseamnă că vom avea lungi conversații spiritiste și negocieri postume.
pozele sunt de aici
La mine la tara se numeste praznic iar oamenii sunt invitati sa participe dupa sfarsitul ceremoniilor de la cimitir. pomana e cu totul altceva.
Priveste dintr-un alt unghi: faptul ca mama ta isi face planuri si se ingrijeste sa fie respectate datinile reprezinta poate un mod de invidiat al felului in care accepta si se pregateste pentru marea si inevitabila trecere.
Mai, dar cum de poate privi asa deschis moartea? Asa imi aduc aminte ca zicea si bunica-mea – o invata pe mama pe unde sunt lucrurile pe care le cumparase pentru moarte. Si la momentul respectiv mi se parea un pic ireal – cum adica sa-ti pregatesti parte din inmormantare?!
de copii ne invatam cu gandul mortii. asa ca unii oameni se simt pregatiti. mai ales de la o anumita varsta.
Pentru ca la rindul ei, bunica ta le-a vazut probabil facind aceleasi lucruri pe mama ei si poate pe bunicile ei, cu aceeasi rigoare si determinare pe care ai remarcat-o si tu.
Pe vremuri femeile isi teseau singure stergarele care se dadeau la imormintari si isi coseau singure straiele pentru inmormintare. Ce ginduri pot sa-ti treaca prin minte cand faci astfel de activitati, cu ani inainte?
sa pp ca vrei sa organizezi pomana/praznic sau cum ii mai zice. prima problema ar fi spatiul unde sa se desfasoare. La tara e mai usor, mai e curtea, mai e sala de ceremoniii din localitate, se rezolva. La oras daca nu ai spatiu tre’ sa mergi la restaurant. Lucru care te cam costa in plus fata de a da pachete. Asa ca e mai simplu si mai ieftin cu pachetele. (Chiar daca se oftica babeledin bloc)
Cred ca vecinele si prietenele mamei tale care au citit articolul asta si-au zis in gand „Abia astept sa merg la pomana asta!” ;).
P.S. Din cauza link-ului cu twitter, ti se incarca incredibil de greu pagina asta.
Doar tie ti se incarca blogul lui dollo greu. La mine se incarca in 2 ms. Deci ai o problema, virusi, antivirusi, amestecatura de programe startate toate deodata. Daca nu te pricepi te ajutam. yorikson@yopmail.com
Nu s-a incarcat blogul greu ci portiunea de comentarii, in timp ce in status bar aveam mesajul „waiting for platform.twitter.com”. Acum merge rapid. Am observat aceasi incetineala uneori, la alte site-uri, cu acelasi mesaj in status bar.
vecinele mamei nu se încadrează în categoria de vârstă a cititorilor blogului, dar oricum o cunosc pe mama după priceperea gastronomică, fii sigur
Si aici unii fac chestii din astea, la imormantarea bunicii consortului au facut o masa pentru prietenii ei, care au mai apucat sa vina, ca doar nu era sa le dea drumul fara sa-i revitalizeze, tinand cont ca media de varsta era pe undeva pe la nooj de ani. Am mai aflat si barfe interesante din familie cu ocazia asta.
In rest pentru mine, chiar nu ma intereseaza. Sper sa pot dona cat mai mult din organe inainte sa ma incinereze, in ce haine considera ai de langa mine ca-mi sta cel mai bine in urna 🙂
păi ce, la incinerare se mai îmbracă mortul?
ma, bunicul consortului a fost imbracat, ca am trecut cu el pe la biserica inainte de crematoriu. banuiesc ca e cum cer rudele, ‘abar n-am.
Hai ca esti haioasa măi Dollo. M-am distrat copios.
Da’ asculta aici la un postac de-al tau: aproape sigur o sa faci exact, exact asa cum isi doreste mama ta…..
Si este firesc sa fie asa. Nu mai ai douăj’ de ani ca sa treci in viteza peste dileme… La momentul acela nefericit o sa te macine gindul ca „a avut si ea o ultima dorinta si eu nu si nu….”. Si la gindul asta se va adauga si acela ca….”daca ceea ce mistocaresc eu saptaminal, pe blog, chiar exista? Daca incapatinarea asta a mea fata de un obicei in care nu cred chiar are importanta…?!?”
Ne amuzăm reciproc, domnule JB, parcă văd că vom sfârși într-o pasiune mistuitoare 😛
Hmmm…… Cine stie?!? 🙂
Cred ca atunci cand iei in serios traditia, lucrurile primite de la stramosi, atunci ajungi si te gandesti serios si la moarte.
Pentru ca e un proces obligatoriu :”de impozite si de moarte n-ai cum sa scapi”, unii oameni stau mai linistiti atunci cand se pregatesc dinainte. E ultima borna pe care o marchezi in viata dupa botez, casatorie, …tainele sfinte, pe care cei mai multi dintre noi le-am experimentat pana acum.
O admir pe mama ta pentru ca nu are frica de moarte. Acest lucru se explica prin faptul ca e impacata cu sine insasi si cu Dumnezeu.
Cati dintre noi se pot mandri cu lucrurile astea simple ?
Dollo, mediteaza la un lucru: singurul lucru pe care il stim sigur este ca murim!
Mama ta e mai inteleapata decat noi toti la un loc, care ne dam savanti aici pe blog!
vin eu sa-i fac datinele 🙂 am ceva experienta, pomenile parintilor, fratelui, bunicii…inca fac an de an..de pana la 7 ani.
Fiica-mi i-am lasat ordin scris sa ma arda si atat.. fara coliva,popa, etc