Ospitalitate ungurească

Fără alcool în magazine după ora 22.00, cu un vin destul de slab, dar cu cea mai bună friptură de rață pe care am mâncat-o vreodată. La Miclos acasă, într-un apartament-restaurant din Budapesta.

miclos

„De când am venit aici simt că nu fac decât să mănânc și să beau”, se plângea adineauri la cină o tipă din Spania, plecată vegetariană din Madrid, dar ispitită cel puțin de pateul de rață pe malurile ungurești ale Dunării. Adevărul e că i-am împărtășit preaplinul. Aseară când am ajuns am nimerit într-o casă de italieni trăitori la Budapesta, în care tocmai se gătea tagliatele cu ciuperci. Bineînțeles am fost invitați la masă. Era trecut de ora 22.00 aici (deci aproape miezul nopții ora noastră) și ca vizitatori ne-am simțit datori să cumpărăm niște vin. În căutarea unui magazin care să ne vândă alcool am hălăduit  juma de oră prin cartier, făcând slalom printre tineri entuziaști cu sticle pe jumătate goale în brațe. Credeam că toți se bucurau și beau în stradă de ziua României.

S-a dovedit că nu asta era cauza, ci una mai degrabă de frondă. Printr-o decizie a municipalității, cică, nu se mai vinde alcool după ora 22.00 în magazine. Numai în restaurante. Chipurile ca să descurajeze băutul pe stradă. După câtva încercări ce tindeau să fie disperate am găsit un butic de cartier care ne-a dat o sticlă. Vinul a fost prost, dar am auzit că nici asta nu e bine să scrii p-aci prin Ungaria, că poți fi dat în judecată.

Azi am luat-o de la capăt. Cu mâncatul. Mic dejun suedez, prânz unguresc (cu o supă cremă atât de fierbinte că abia mâine cred că o să apuc să-mi simt papilele agresate), pauze de cafea ONG-istice și o cină ca la mamele noastre acasă. Și despre cină vreau să vă povestesc, că încă mă resimt după ea și cred că până la următorul mic dejun suedez n-o să am timp s-o diger în întregime.

Ne-au dus la un „dinner at an apartment restaurant” pe strada Brody Sandor la numărul 13 în Pesta. Adică la Miclos acasă, într-unul din spațioasele apartamente din casele astea ungurești construite în vremea Imperiului. Miclos ne aștepta în ușă cu o expresie aproape mirată că atâta lume vine să-i deguste mâncarea.  N-are școală de bucătari, dar nici mama n-are, și asta n-o împiedică să fie cea mai bună bucătăreasă care te poate face să nu te mai poi ridica de la masă de plin ce ești. La fel și Miclos 🙂

Tipul a fost matematician în tinerețe. Apoi traducător, tâmplar, vânzător de cărți, editor de samizdat în vremurile comuniste și până la urmă și-a descoperit vocația de bucătar. Are un restaurant în oraș, dar acum șase ani a inventat și conceptul ăsta de „apartament-restaurant” adică o casă în care gazda gătește pentru o gașcă de musafiri ca și când i-ar fi prieteni. Cu deosebirea că după desert se taie factură și se plătește.

S-a gândit că restaurantul clasic și-a cam atins limitele, nu mai e locul în care oamenii de rând pot mânca precum regii, ci locul în care nu poți mânca decât ce e pe o listă. Miclos zice că el a fost cu ideea,  alții l-au atacat – a scris un ziar unguresc despre el că de la cărți samizdat a ajuns să facă restaurante samizdat – dar acum sunt vreo zece astfel de apartamente-restaurant prin Budapesta.

rata

Și am mâncat. Un aperitiv stropit cu țuică de tescovină (imposibil de tradus în engleză), format din pate de rață și guacamole, ambele întinse pe pâine de casă caldă, proaspăt scoasă din cuptor și tăiată cu satârul de Miclos . Spanioloaica a zis că „just this time” și a savurat ficatul raței, ca noi toți. Apoi Miclos, ajutat de fiica lui, a preparat în fața noastră spanacul cu portocale și usturoi, garnitură la friptura de rață.  Cartofii cu anghinare au fost scoși din cuptor și s-ar fi bătut turcii la gurile noastre, dacă în adunarea asta ar fi fost și țări non UE 😉 Spania a fost din nou înghenuncheată de o rață.

Rața s-a topit în gură, după cum a remarcat irlandezul, la fel și vinul roșu din cele câteva sticle pe care Miclos și fiica lui parcă le tot aduceau din beci. Senzația era că ești la o masă în familie – minus awkward moments of silence, cum a zis altcineva de la masă, că deh, abia ne-am cunoscut azi. În rest: vesela era ca la mama, fiecare farfurie din alt serviciu sau căpătată pe la vreo pomană, tacâmurile la fel, paharele – dacă erau două de-un fel, țuica turnată dintr-un pet de doi litri, vinul fără etichetă și apa minerală sau plată, tot ca acasă, la sticle de un litru jumtate trecute din mână în mână între cei 20 de musafiri. O cină delicios de familiară și fără fițe.

fotografie

Eram deja sătui când a venit desertul: prăjitură cu măr și smochine cu scorțișoară. Operă de artă nu alta. Spania a refuzat de data asta farfuria. Miclos i-a tot dat târcoale, necăjit că cineva-i refuză desertul, până când n-a rezistat și a întrebat-o mămos: „maybe something without meat?” – poate doriți ceva fără carne? Încă mai râdeam toți când ne-am rostogolit spre hotel, de acasă de la Miclos. Dacă aveți drum pe acolo mergeți negreșit să mâncați la el.

*Dintr-o regretabilă eroare mi-am lăsat aparatul foto acasă, așa că pozele au o calitate îndoielnică, de telefon. Oricum nicio fotografie nu ar fi fost suficient de bună pentru a ilustra gustul raței de la Miclos.

Etichete: , , , , , , , , ,

12 comentarii la “Ospitalitate ungurească” Subscribe

  1. Motanul 03/12/2013 at 08:54 #

    Cum, nu ai sărbătorit ziua naționala in România? Mai rău, ai mers la Budapesta? Hai ca n-ai scuza americanilor ca ai crezut ca aia e capitala Romaniei. Dar lasa, îți vei lua pedeapsa cand o sa te urci pe cântar! 😉

    • Dollo 03/12/2013 at 09:23 #

      Ba, am sărbătorit ziua acasă, pe Turnul de apă, dar seara am ajuns aici. Da, cred că nici Toshiba n-o să mă mi recunoască la întoarcere

      • Motanul 03/12/2013 at 12:30 #

        Mai ales ca o sa porti alte haine(mai largi). 🙂

  2. Anca 03/12/2013 at 09:30 #

    N-am mai auzit de conceptul ăsta. Cum faci? Suni omu’ să-i spui că vii? Comanzi ce ai vrea să mânânci sau ai parte de ce se nimerește? Fill me in, pretty please. 🙂

    • Dollo 03/12/2013 at 11:41 #

      da, programările se fac telefonic, reclama din gură în gură. Miclos e un pesonaj destul de cunoscut din câte am înțeles, dar de regulă lucrează cu grupuri mai mari de 2 persoane la apartament, pentru că se străduiește destul de mult și probabil ar fi scump doar pentru un cuplu. însă 20 cât am fost noi e cifra ideală, se pare, și ieși mai ieftin decât la un restaurant.

  3. melinus 03/12/2013 at 21:22 #

    conceptul nu e deloc original, în sensul că apa caldă s-a inventat mai demult.
    am văzut un documentar referitor la genul ăsta de restaurante, fiind vizată o capitală sud-americană parcă. oricum, afacerile de gen mergeau foarte bine. și aveau deja un mod eficient și coerent de a organiza lucrurile.
    uite și aici alt exemplu, http://www.good.is/posts/why-we-ve-turned-our-apartment-into-a-part-time-restaurant
    cu siguranță au un nume generic, dar nu-l găsesc acum.
    oricum, ideea e faină. presupune o investiție minimă, oareșce talent și imaginație în materie de gătit și avantajul e că ai ceva mai multă independență. win-win pentru toată lumea.

    • Dollo 03/12/2013 at 23:34 #

      da, eu ma gandesc ca oricat de pasionat de gatit ai fi, la un moment dat poate deveni obositor sa-ti pui casa la picioarele altora.

  4. ady 03/12/2013 at 23:08 #

    ce idee misto de afacere.
    nu c-as demisiona maine sa ma ocup de o afacere de genu’, dar pentru asa ceva ar fi oare nevoie de toate avizele sanitare si alte nebuneli asa cum are nevoie o unitate de alimentatie publica clasica (restaurant, cantina, etc)? cica avizele aste pot ucide. 🙂
    langa friptura aia ce, anghinare (n-am vazut niciodata „pe viu”- sunt am curioasa cum o fi 🙂 ) sau ceapa coapta (asta mi se pare c-ar fi, dar tu zici ceva de anghinare la un moment dat).

    • Dollo 03/12/2013 at 23:34 #

      anghinarea era in garnitura de cartofi, facuta separat. nu a iesit bine poza aia. ce vezi in tava langa friptura de rata e ceapa, care s-a copt impreuna cu rata la cuptor.
      da, cred ca si pentru mine a fost prima data cand am mancat anghinare. e buna.

  5. val 05/12/2013 at 16:25 #

    noi stam aici cu ochii cat cepele, iar Dollo ii da in continuare cu ceapa prajita

  6. blo 07/12/2013 at 12:51 #

    mie mi-a lasat gura apa citind despre meniu..
    ideea mi se pare super-misto, dar n-ar merge niciodata aici in Germania, unde ti-ar servi 5 feluri de carnati cu 3 feluri de cartofi (prajiti, piure si sub forma de galuste, ca atata stiu oamenii :))

    • val 07/12/2013 at 18:50 #

      ar merge si in Germania daca ideea o implementeaza de ex un argentinian si invita români 🙂

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

Ce zice FMI de finanțarea găurii negre „biserica”, de la buget?

prefericitul Daniel arata calea

Biserica Ortodoxă Română nu vrea concurență pe piața lumânărilor și a locurilor de veci, dar vrea bani de la buget pentru salarii și catedrale. Oare FMI știe?

Povești de la capătul lumii

vapor expeditie antarctica

Fin del mundo – sau curul lumii cum îi mai zic argentinienii – e la fel de scump ca Londra. Dar au pinguini, lei de mare și balene în fața casei.

Cum a distrus Oprescu o investiție de 14 milioane de euro, deturnând 5 milioane

oprescu_telegondola

Pentru o datorie de 5 milioane de euro a RATB către Metrorex, Primăria Capitalei preferă să arunce la coș o investiție de 14 milioane de euro, parte a unui proiect mai amplu, de 35 de milioane de euro, făcut din credite externe.

Nostalgii maso-comuniste de 1 Mai

steaguri

O frântură dintr-o zi grea, muncitorească, a unui chelner hâtru de la Restaurantul Riviera din Parcul 23 August.

Mama mi-a zis să nu mă duc, dar eu nu și nu…

parapanta3

Cu parapanta e ca și cu un bărbat, prima dată nu e bine, dar ceva te face să mai vrei măcar o dată 😉

Ce bucurie aș vrea eu să-mi facă Volksbank

bucurie

Banca pe care au dat-o mii de clienți în judecată oferă trei „lozuri” de câte 1000 de euro pentru satisfacerea unor bucurii omenești. Bucuria mea de client ar fi să-mi achit mai repede creditul la ei și să nu-i mai calc pragul niciodată.