A m dat peste statistica asta printre puținele date puse la liber pe site-ul Guvernului. În totalul de peste 33.000 de deținuți câți are România în acest moment, ponderea infracțiunilor pentru care ei sunt închiși (erau la momentul noiembrie 2013) este asta:
1. furt – peste 10.000 de condamnați
2. omor – peste 6200 de condamnați
3. tâlhărie – 5800 – condamnați
4. viol – 1800 de condamnați
Dacă vă uitați în tabelul respectiv (poate fi văzut mai bine dacă e descărcat) o să descoperiți un număr tare mic de infracțiuni de dare și luare de mită și de trafic de influență:
– luare de mită – 51
– dare de mită – 18
– trafic de influență – 75
– mai sunt 66 de condamnați potrivit legii privind prevenirea faptelor de corupție, orice ar însemna asta
În total, „mica corupție” ajunge în pușcării în cantități insignifiante pe lângă, de exemplu, numărul celor condamnați pentru „ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea liniștii publice” – 384 de condamnați. Pare că țara asta nu are de fapt o problemă cu corupția, nu?
Ca să nu luăm de exemplu unul dintre puținele cazuri deja condamnate pentru luare de mită, pentru că e prea celebru, zic să discutăm un pic pe marginea unui alt exemplu: cazul doctorului Șerban Brădișteanu. În calitate de senator PSD în 2001 a fost președintele unei comisii care a supervizat achiziționarea de echipamente medicale pentru spitalele penitenciarelor din România. Anchetatorii îl acuză de luare de mită și de atribuirea licitației în mod discreționar, unor firme din Elveția și Austria, care l-ar fi șpăguit cu 500.000 dolari și respectiv 3 milioane de euro, în conturile lui dintr-un off shore. Echipamentele medicale au fost achiziționate – Spitalul Penitenciarului Rahova, de exemplu, arată ca din reviste – însă un raport făcut cu ocazia acestei anchete zice că ele nu sunt folosite, fie pentru că pușcăriile nu au cazuistica necesară pentru astfel de echipamente, fie pentru că nu au bani pentru consumabile. Bref, prejudiciul pe care Brădișteanu l-ar fi adus Administrației Naționale a Penitenciarelor depășește 9 milioane de euro.
Procesul lui Brădișteanu tărăgănează din 2007. A fost achitat ultima dată luna aceasta, instanța considerând că nu există suficiente probe pentru dovedirea mitei. În ziua achitării medicului am asistat la o discuție între doi avocați pe marginea cazului. Unul dintre ei era revoltat (spunea că văzuse dosarul și că dovezile ar fi fost solide), celălalt credea că justiția a luat o decizie corectă, indiferent de ceea ce ar fi făcut Brădișteanu. Motivul: Brădișteanu este un medic excepțional și pentru asta ar trebui să i se ierte păcatele, chiar dacă le-a făcut.
Mi-am dat seama că asta e de fapt o problemă națională la noi. Societatea e împărțită între cei care acceptă mica sau marea corupție, în măsura în care coruptul lasă și ceva în urmă – „face ceva și pentru noi” – și ceilalți. Suntem probabil unicul popor care-și realege corupții, chiar și după ce au fost dovediți și băgați la pușcărie. Suntem nația care acceptă să dea șpagă ca să rezolve mai repede o problemă, pe principiul „nu-mi irosesc viața ca să schimb sistemul”, fără să vedem că de fapt întreținem problema prin perpetuarea șpăgii. Și în general suntem tentați să-i iertăm pe ăia cu care rezonăm sau pe care-i admirăm personal, pentru că „la cât se fură în țara asta, de ăsta ai găsit să te legi?”. Și cam așa, pic cu pic se face marea corupție, despre care vorbim toți, dar nu o stârpește nimeni.
Celebrul caz despre care vorbește zilele astea toată lumea, cu profesoara șpăgară, indignează ipocrit o țară întreagă. Țară formată din părinți și bunici care contribuie de generații la consolidarea acestui sistem corupt de învățământ. Condamnarea unei profesoare nu echivalează, din păcate, cu un fir care deșiră toată țesătura. Profesorii nu strâng bani doar pentru ei, e un sistem piramidal care duce la inspectorate, la minister, la primării, în lumea politică. Directorii de școli sunt numiți politic, deasupra lor, inspectorii, la fel, și oricine e numit politic în sistem trebuie să plătească cumva mai devreme sau mai târziu. Și așa ajungem și la celebrul caz despre care nu voiam să discutăm. Condamnarea lui Năstase nu vindecă sistemul de corupție, deși el își merită soarta, dar în urma lui cresc alți Năstase, mai abili în a-și ascunde faptele, atâta vreme cât vor exista consuli și directori de inspectorate care vor face ilegalități pentru a-și întreține funcțiile.
Prin urmare, nu numai condamnarea căpeteniilor – destul de rarisimă de altfel – ne va rezolva corupția, ci exemplul personal, luarea de atitudine, la nivel micro, așa cum a făcut mama aceea care a denunțat-o pe profesoară. Fiecare pe felia lui ar trebui să facem zilnic exercițiul ăsta de demnitate. N-o să murim dacă nu obținem instant ceva prin șpagă, ci vom avea satisfacția că vom fi contribuit un pic la mișcarea roților ruginite ale sistemului.
În felul ăsta, cine știe, pe viitor raporturile alea dintre infracțiunile din România se vor inversa, poate. Până la urmă criminalitatea este un simptom al sărăciei, iar corupția nu face decât să ne sărăcească pe noi, mulțimea.
Da. Ce m-a lovit pe mine peste ochi este numarul de omoruri…
La noi, omorul pe soselele patriei este la fel de des intalnit ca vanatoarea de scalpuri de la jumatatea sec. XIX din Far West.
prea multi bizoni pe sosele!…
Proportiile din raport se refera la infractiunile pentru care au fost condamnati cei aflati in puscarie la acel moment, dar pentru a afla numarul si proportia infractiunilor comise intr-un an cred ca fiecare valoare trebuie ponderata cu durata medie a condamnarii pentru infractiunea respectiva. De ex nr omorurilor trebuie impartit la 7(ani), al talhariilor la 3(?), al furturilor la 1,5. Abia dupa aceea va rezulta numarul si proportia infractiunilor pentru care condamnarea s-a pronuntat/s-au produs in decursul unui an. Si automat procentul omorurilor in totalul infractiunilor comise pe parcursul unul an va scadea vetiginos.
Dacă tot se reamintește de profesoara șpăgară nu pot să nu punctez un aspect, după mine, foarte important și puțin forfecat. Reiau mai jos propriul meu comentariu introdus pe hotnews acum cîteva zile.
„Dincolo de toate detaliile legate de corupție ceea ce eu nu pot să înțeleg este faptul că o seamă de adulți acceptă să fie umiliți ÎN GRUP ȘI PE FAȚĂ printr-un limbaj incalificabil. Măi oameni buni, CHIAR NU AVEȚI NICI UN PIC DE MÎNDRIE ? Sînteți batjocoriți fără milă și tot ce puteți face este o filmare ? Bună și aia, dar în mod normal ar fi trebuit să luați foc și să măturați podelele cu jigodia aia de învățătoare INDIFERENT DE CONSECINȚE.
Să ne mai mirăm atunci cum ne sfidează politicienii ?”
UN POPOR DE OI VA FI GUVERNAT DE LUPI.
Dacă proporția între cei mîndri-care-nu suportă-umilința și sclavii orientali gen ”o slujbușoară, o lefșoară, o căscioară, o nevestioară” (Petru Popescu Dulce ca mierea e glonțul patriei) ar fi de 6 la 1 precum voturile la comentariul meu aș dormi mult mai liniștit.
DAR E FIX PE DOS !
M-am tot gândit care gen de infracțiune mă deranjează mai mult, omorul, violul sau corupția, dar nu m-am putut decide. Pentru mine sunt la fel de grave și aș vrea ca toate să fie pedepsite cu închisoarea pe viață.
În legătură cu șpaga din școli: cât am fost în școala generală am dat fondul clasei, echivalentul de azi a 2 lei/lună. De banii ăștia nu mai știu ce cumpăram, cretă sau altceva. În liceu aveam cretă, iar cu fondul clasei strâns de pe mai multe luni schimbam clanțele la uși sau la geamuri pentru că toți trăgeau de ele de parcă ar fi fost piese solide făcute în combinat.
N-am dat și nici nu ni s-a cerut fondul școlii. Atenții la învățătoare sau la profesori n-am dat. Nici măcar diringiților nu le dădeam nimic, nici măcar o ciocolată. Excepția a fost diriginta din școala generală, căreia îi duceam la sfârșit de an un buchet de flori pentru că de obicei luam ori premiu, ori mențiune și nu puteam chiuli de la festivitatea de închidere.
Dirigintelui din liceu nu îi dădeam nici măcar flori la sfârșit de an pentru că îmi era jenă să ofer flori unui bărbat.
Dintre colegii mei din liceu nu cred să fi fost mai mult de 3-4 care să fi oferit vreo atenție, și aceea cu scopul de a-i îmbuna pe cei la care aveau corijențe, dar pentru note mari absolut nimeni nu a dat nimic. Fetele care luau mereu premiu veneau din familii modeste care considerau că învățătura e cam inutilă și pentru care studiile universitare erau o sperietoare datorită costurilor asociate.
Au trecut mulți ani de atunci, acum e o rușine să învețe copilul o meserie, musai să facă o facultate, nu contează cum. Analfabeta aia de Maria Grapini spunea zilele trecute că în România nu sunt suficiente cusătoare și țesătoare pentru cât am putea produce pentru export.
Mi-am dat seama că asta e de fapt o problemă națională la noi. Societatea e împărțită între cei care acceptă mica sau marea corupție, în măsura în care coruptul lasă și ceva în urmă – „face ceva și pentru noi” – și ceilalți. Suntem probabil unicul popor care-și realege corupții, chiar și după ce au fost dovediți și băgați la pușcărie. Suntem nația care acceptă să dea șpagă ca să rezolve mai repede o problemă, pe principiul „nu-mi irosesc viața ca să schimb sistemul”, fără să vedem că de fapt întreținem problema prin perpetuarea șpăgii. Și în general suntem tentați să-i iertăm pe ăia cu care rezonăm sau pe care-i admirăm personal, pentru că „la cât se fură în țara asta, de ăsta ai găsit să te legi?”
Țară formată din părinți și bunici care contribuie de generații la consolidarea acestui sistem corupt de învățământ. Condamnarea unei profesoare nu echivalează, din păcate, cu un fir care deșiră toată țesătura. Profesorii nu strâng bani doar pentru ei, e un sistem piramidal care duce la inspectorate, la minister, la primării, în lumea politică
De fapt nu prea e aşa, fiindcă publicul face diferenţa între „Ăla cu Flota” şi „Ăla cu vânzarea Petromului”. Rezultatul ultimelor alegeri arată că pentru alegătorul obişnuit există corupţi buni şi corupţi răi 😀
E vorba aici şi de conservarea relaţiilor sociale şi familiale tradiţionale:
Clasele sociale considerate în mod tradiţional a face parte din aristocraţie (dascăli, judecători, popi etc) sunt respectate orice ar face. Ca în proverbul „Şeful rămâne şef şi cu chiloţi şi fără”. Orice ar fi făcut Bombo, oricât de clară ar fi vina lui, publicul se învârte, se suceşte şi tot îl tratează drept om de cultură, omul artelor, om respectabil, distins şi elegant. Şi dacă ai aceste caracteristici ale aristocraţiei, fac ce fac şi tot te tratează mai bine. Aristocraţia e necesară pentru a menţine sistemul în funcţiune.
În schimb, dacă nu faci parte din aristocraţie, te-a luat Dracu’.
Contraexemplu: publicul care era foarte respectuos cu „omul de cultură Bombo” se oftică atunci când trebuie să dea plicul unui doctor, detestă ideea de a da un ciubuc unui „Garcea cu 4 clase” şi devine complet isteric atunci când are de-a face cu Mazăre…
În toate cazurile e vorba de un funcţionar corupt, dar pentru ei „Mazăre ăla cu chefurile, gagicile şi uniformele” e pe o treaptă socială mult mai joasă decât colegul lui de partid „omul de cultură”.
nu suntem singurul popor care isi realege coruptii. am vorbit cu un pakistanez. si la ei e la fel. fostul prim ministru, devenit putred de bogat in urma mandatului, capatase si o porecle,,mister 10 procents,, asta era partea lui din marile afaceri. si a fost reales. aceeasi stupoare la pakistanezul cu care vorbeam , ca si la tine.