Frumusețea vieții, văzută din a doua jumătate

La grande bellezza, recenta capodoperă a lui Paolo Sorrentino, un film din care fiecare înțelege ce vrea, ca din viață

Cea mai mare descoperire pe care o faci, după 65 de ani, este că nu mai poți să pierzi timpul făcând lucruri pe care nu vrei să le faci.

Urmează alte descoperiri, una mai eliberatoare ca alta, pe măsură ce simți că ți se apropie funia de par. Totuși Jep Gambardella, personajul principal al filmului „La grande bellezza”, nu pare să fi făcut multe chestii din obligație la viața lui. Cel puțin după ce a scris, pe la 25 de ani, singurul lui roman – o capodoperă după unii, o cărțulie supraestimată după alții – a trăit comod, plezirist, împărțindu-și timpul între petreceri decadente și ritualuri artistice aberante despre care chipurile trebuia să scrie într-o revistă culturală.

Totul se petrece în Roma post Berlusconi, acolo unde Jep a venit din tinerețe, ca să fie „regele mondenilor”. Și a reușit. Filmul e o succesiune de imagini ale frumuseților clasice ale Romei, intercalate cu scene din care urlă disperarea și plictisul high life-ului italian, punctate fin de un Jep care-și ironizează concitadinii, dar le împărtășește totodată viciile. E o colecție de imagini minunate, de la priveliștea din balconul lui Jep, care dă spre Colosseum, interioarele ca de muzeu ale palatelor fostei nobilimi italiene, până la eleganța personajului principal, pentru care înțeleg că s-a uzat de tot arsenalul creatorilor italieni.

Un fel latin, din care am împrumutat și noi câte ceva, de a arăta că și dacă e să se ducă totul dracului, măcar să fie în stil mare. Pentru că interioarele personajelor nu sunt pe măsura exterioarelor Romei. Toți ascund mici sau mari ratări sub diverse măști botoxate, de la trecute starletele de televiziune la nobili scăpătați care fac figurație la nunți sau înmormântări, până la înalți prelați sau călugărițe căzute în diverse păcate.

Cu siguranță că acum câțiva ani n-aș fi înțeles filmul ăsta, poate nici nu mi-ar fi plăcut. Nu are o intrigă, un scenariu, o poveste. Regizorul Paolo Sorrentino – care înțeleg că e tot mai des comparat cu Fellini – pare că a pus scenele una după alta, fără o logică anume, însă majoritatea sunt suficient de puternice cât să compenseze lipsa firului roșu al compunerii. Admit că nu am înțeles pe deplin filmul, chiar dacă l-am văzut de două ori și de fiecare dată am mai observat câte ceva ce-mi scăpase.

Nu sunt sigură că am înțeles mesajul în final, care este frumusețea vieții, așa cum a încercat să ne-o arate Sorrentino sau Jep Gambardella. Probabil că fiecare pleacă de la filmul ăsta cu altceva. Eu am înțeles așa: că viața în sine e o călătorie frumoasă, atâta vreme cât o trăiești și nu te împiedici în blazare. Sau nu te arunci cu capul în zid, așa cum face una dintre artistele de care Jep face mișto, într-o reprezentație artistică chinuită care lasă asistența perplexă. Pesemne că cu cât asimilăm mai devreme măreața descoperire a lui Jep avem șanse să ne bucurăm mai mult de viața noastră, înainte de a fi prea târziu. Dar nu e nimeni atât de înțelept cu propria viață.

Vă recomand să vedeți filmul ăsta doar dacă vă aflați în acea stare de căutări personale care vă va face să vă regăsiți în el. Filmul e mult premiat, mai aspiră și la ceva Oscar, dar cu toate astea nu place oricui. Actorul care-l interpretează pe Jep – Toni Servillo – intră perfect în pielea personajului, reușind să jongleze între superficialitatea mondenă și profunzimea la care te predispune singurătatea chiar și atunci când ești înconjurat de aparent zeci de prieteni.

Etichete: , , , , , , , ,

2 comentarii la “Frumusețea vieții, văzută din a doua jumătate” Subscribe

  1. ady 03/02/2014 at 12:08 #

    Nenea ala arata de parca ar fi in a treia sau chiar a patra jumatate a vietii. Citii postul cam intr-o dunga, posibil sa nu fi inteles nimic, dar vreau sa zic ca eu sigur m-as tampi si/sau mi-as lua campii daca doar „m-as distra” toata viata. Ok, nici doar tras ca robu’, dar nici doar distractie. Macar niste voluntariat d-ala zdravan daca m-ar da banii afara din casa.

  2. Adrian 16/01/2015 at 10:34 #

    Toate ca toate, dar faza cu tipa care se arunca cu capul in zid ca mod de exprimare artistica le zice pe toate!

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

De ce picură în Casa Poporului

casa poporului senat

Un accident umed a fost descoperit ieri, pe Facebook, în Parlament. Pentru că am apucat s-o cunosc pe mama Casei Poporului înainte să moară, vă invit să citiți un text din care veți afla și voi cum e când se sparge o țeavă în Palat, cum intră zăpada în birouri iarna, de ce unii zic că ar fi nevoie de termopane noi, câtă apă, curent și nervi consumă Casa Poporului ca să fie ceea ce este: locul în care cei mai iubiți fii ai poporului muncesc zi de zi pentru propășirea noastră, a tutulor.

Regrete eterne fără semnul exclamării

Discuție despre pronumele de politețe pe marginea unei jerbe mortuare în Piața de flori George Coșbuc: se zice „nu vă vom uita niciodată” sau „nu te vom uita, fată?” 😉

Cum stăm cu moralitatea, noi ăștia educați în comunism

pionieri

Dacă e adevărat că predarea religiei în școli are rol de moralizare a maselor, atunci noi decrețeii, pionierii, șoimii patriei, de unde am învățat onoarea și moralitatea?

O zi la probațiune

alb-negru

Ce face un VIP condamnat cu suspendare, când ajunge în biroul consilierului de probațiune, unde trebuie să-și demonstreze îndreptarea: răspunde la telefon cu „dragă, sunt în oraș, la un interviu, vorbim mai târziu” 😉

Mergând pe sârmă

domnul i

Împrumutam bicicleta și mergeam noaptea în parc la Icoanei. Îmi era rușine altfel, pe zi, să nu râdă lumea de mine, că sunt ditamai bărbatul și cad de pe bicicletă. Că am căzut de câteva ori, dar de aia am și ales Grădina Icoanei, că are aleile de nisip și pământ, nu mă răneam prea tare când cădeam. În trei nopți am învățat.

Generaţia „Silicon Valley” de România, după 50 de ani

Politehnica Bucuresti, Falcultatea de Electronica si Telecomunicatii - Generatia 1960 - numai vise

Au absolvit în 1960 Politehnica. Erau 150. Mai târziu unii au emigrat și au ridicat cu creierele lor celebra Silicon Valley din California. Cei care au avut cu adevărat vână de aventurieri au rămas aici, în România. Acum mai sunt vreo 50.