Frumusețea vieții, văzută din a doua jumătate

La grande bellezza, recenta capodoperă a lui Paolo Sorrentino, un film din care fiecare înțelege ce vrea, ca din viață

Cea mai mare descoperire pe care o faci, după 65 de ani, este că nu mai poți să pierzi timpul făcând lucruri pe care nu vrei să le faci.

Urmează alte descoperiri, una mai eliberatoare ca alta, pe măsură ce simți că ți se apropie funia de par. Totuși Jep Gambardella, personajul principal al filmului „La grande bellezza”, nu pare să fi făcut multe chestii din obligație la viața lui. Cel puțin după ce a scris, pe la 25 de ani, singurul lui roman – o capodoperă după unii, o cărțulie supraestimată după alții – a trăit comod, plezirist, împărțindu-și timpul între petreceri decadente și ritualuri artistice aberante despre care chipurile trebuia să scrie într-o revistă culturală.

Totul se petrece în Roma post Berlusconi, acolo unde Jep a venit din tinerețe, ca să fie „regele mondenilor”. Și a reușit. Filmul e o succesiune de imagini ale frumuseților clasice ale Romei, intercalate cu scene din care urlă disperarea și plictisul high life-ului italian, punctate fin de un Jep care-și ironizează concitadinii, dar le împărtășește totodată viciile. E o colecție de imagini minunate, de la priveliștea din balconul lui Jep, care dă spre Colosseum, interioarele ca de muzeu ale palatelor fostei nobilimi italiene, până la eleganța personajului principal, pentru care înțeleg că s-a uzat de tot arsenalul creatorilor italieni.

Un fel latin, din care am împrumutat și noi câte ceva, de a arăta că și dacă e să se ducă totul dracului, măcar să fie în stil mare. Pentru că interioarele personajelor nu sunt pe măsura exterioarelor Romei. Toți ascund mici sau mari ratări sub diverse măști botoxate, de la trecute starletele de televiziune la nobili scăpătați care fac figurație la nunți sau înmormântări, până la înalți prelați sau călugărițe căzute în diverse păcate.

Cu siguranță că acum câțiva ani n-aș fi înțeles filmul ăsta, poate nici nu mi-ar fi plăcut. Nu are o intrigă, un scenariu, o poveste. Regizorul Paolo Sorrentino – care înțeleg că e tot mai des comparat cu Fellini – pare că a pus scenele una după alta, fără o logică anume, însă majoritatea sunt suficient de puternice cât să compenseze lipsa firului roșu al compunerii. Admit că nu am înțeles pe deplin filmul, chiar dacă l-am văzut de două ori și de fiecare dată am mai observat câte ceva ce-mi scăpase.

Nu sunt sigură că am înțeles mesajul în final, care este frumusețea vieții, așa cum a încercat să ne-o arate Sorrentino sau Jep Gambardella. Probabil că fiecare pleacă de la filmul ăsta cu altceva. Eu am înțeles așa: că viața în sine e o călătorie frumoasă, atâta vreme cât o trăiești și nu te împiedici în blazare. Sau nu te arunci cu capul în zid, așa cum face una dintre artistele de care Jep face mișto, într-o reprezentație artistică chinuită care lasă asistența perplexă. Pesemne că cu cât asimilăm mai devreme măreața descoperire a lui Jep avem șanse să ne bucurăm mai mult de viața noastră, înainte de a fi prea târziu. Dar nu e nimeni atât de înțelept cu propria viață.

Vă recomand să vedeți filmul ăsta doar dacă vă aflați în acea stare de căutări personale care vă va face să vă regăsiți în el. Filmul e mult premiat, mai aspiră și la ceva Oscar, dar cu toate astea nu place oricui. Actorul care-l interpretează pe Jep – Toni Servillo – intră perfect în pielea personajului, reușind să jongleze între superficialitatea mondenă și profunzimea la care te predispune singurătatea chiar și atunci când ești înconjurat de aparent zeci de prieteni.

Etichete: , , , , , , , ,

2 comentarii la “Frumusețea vieții, văzută din a doua jumătate” Subscribe

  1. ady 03/02/2014 at 12:08 #

    Nenea ala arata de parca ar fi in a treia sau chiar a patra jumatate a vietii. Citii postul cam intr-o dunga, posibil sa nu fi inteles nimic, dar vreau sa zic ca eu sigur m-as tampi si/sau mi-as lua campii daca doar „m-as distra” toata viata. Ok, nici doar tras ca robu’, dar nici doar distractie. Macar niste voluntariat d-ala zdravan daca m-ar da banii afara din casa.

  2. Adrian 16/01/2015 at 10:34 #

    Toate ca toate, dar faza cu tipa care se arunca cu capul in zid ca mod de exprimare artistica le zice pe toate!

Lasă un comentariu

Oldies but goldies

Slăbiciunile unei femei puternice

katharine-graham

„Personal history”, de Kay Graham, cândva cea mai puternică femeie din America, la cârma Washington Post: despre jurnalism, politică, feminitate și neîncredere. O carte despre cum era America great în secolul trecut.

Fără dosar cu șină la Consulatul Boliviei

20180224_105612

Aventurile birocratice din lumea care nu vrea să înțeleagă avantajele renunțării la vize turistice.

Pentru Dan. Și pentru toți cei care au murit „ca fraierii” la Revoluție

O bunică de pe strada care-i poartă numele lui Dan

Azi e doar un nume de stradă în Berceni. Pe ea locuiesc oameni. Probabil unii dintre ei s-au enervat acum câțiva ani când au fost nevoiți să-și schimbe buletinele pentru că primăria le schimbase numele străzii.

Consilierul Victor Stan: cum să mă adoptați, doamnă, dar ce, sunt câine?

victor ion stan

În proiectul „Nu aștepta supereroi, cere-ți orașul înapoi”, orice bucureștean poate să adopte un consilier general și să-l întrebe ce face el pentru oraș. Eu l-am adoptat pe Victor Stan, unul dintre veteranii consiliului, și așa a decurs prima mea discuție cu el.

Sărăcia se învață în familie și e ocrotită de stat

teclas

În Deltă oamenii se zbat ca peștii pe uscat: nu au de lucru, dar fac copii ca să trăiască din alocații. Copiii lor le vor călca pe urme. Needucați, necalificați, vor fi următoarele generații de votanți cu sacoșa.

Când un gard pe mijlocul drumului e cel mai smart lucru din oraș

bucuresti

Gabriela Firea are mai multe atuuri decât au avut predecesorii ei: un buget mare, un consiliu obedient, guvernul de aceeași culoare politică și marele talent de a vorbi ca la televizor. Este un mister de ce nu reușește mai mult decât niște paranghelii jenante.