C opilăria și adolescența mea s-au încălzit, în iernile în care caloriferele erau reci, iar gazele abia pâlpâiau în aragaz, la pătratul ăla alburiu din marmură, pus pe ochiul de aragaz, pe care mama îl cărase în sacoșă, tocmai de la proaspăt inaugurata stație de metrou Unirii. Îi scoseseră pe toți de la servici ca să ajute la curățenie pentru inaugurarea înainte de termen a stației. Nu mai știu ce anotimp era, dar îmi amintesc că a venit de acolo obosită ca niciodată (făcea o muncă de birou de altfel) și mi-a povestit că a măturat zeci de metri de stație. Ca răsplată și un pic de răzbunare – ea și colegele de birou – și-au luat fiecare câte o bucată de marmură din materialele rămase la fața locului. Cred că habar nu avea ce are să facă cu ea. O luase doar așa, de-a dracului, pentru că luase toată lumea, era frumos șlefuită și tocmai bună de băgat în sacoșă. Cred că abia pe drum și-a dat seama cât de grea era și ce prostie făcuse, că trebuia să târască de ea până acasă.
Așa că pătratul ăla alburiu a stat ani de zile pe un ochi al aragazului nostru, chipurile încălzind bucătăria. Iarna punea și oala cu sarmale pe ea, ca să fiarbă la foc mic. Într-un târziu s-a ciobit, s-a spart, nu mai știu, cert e că mama n-o mai are.
Ăsta a fost lucrul care mi-a venit în minte prima dată, într-o discuție pe Facebook cu cineva care-și amintea, tot așa, de cum adusese tatăl acasă, de la Casa poporului, câteva bucăți de marmură, „cadou la copchil, pagubă la statul comunist” 😉
Era o ocupație națională asta cu luatul din avutul obștesc. De la orașe la sate, oamenii luau de acolo de unde li se spunea că „e al tuturor”, de nevoie sau din obișnuință. Numai ghinioniștii erau pedepsiți, marea masă de oameni ai muncii reușea să trăiască completându-și veniturile sau doar agoniseala gospodărească din nimicuri furate din fabrici și uzine.
Îmi amintesc că de câte ori mergeam în vizită la mama la uzină (Intreprinderea Optică Româncă-IOR) mă intimida un pic sistemul de control de la poartă. La ieșire toți erau controlați în sacoșe, ca să nu cumva să ducă ceva acasă. La intrare se mai făcea un control ca să nu introduci alcool în uzină. Cum se făceau controlalele astea nu știu, că tot degeaba erau. Eu am avut acasă mereu lupe sau lentile, role de scotch sau hârtie de calc aduse de mama de la birou. Iar la fiecare sărbătoare, onomastică sau zi de naștere știu că se bea și se mânca sănătos la mama la servici.
Apoi, orice nu se găsea în comerțul socialist, dar se vedea prin reviste sau mai reușea vreunul să aducă din străinătate, în materie de dispozitive casnice, se reproducea cu succes în sculăriile fabricilor românești. Ikea noastră era la mama sau la tata la fabrică. Niște forme de prăjituri, niște cuțite ca astea din imagine (pe care le-am moștenit de la unchiul Gicu, lucrător la Mecanică fină), un scăunel mic pentru copil, desfăcătoare de sticle sau de conserve, dulăpioare de medicamente sau de scule și tot felul de nimicuri până la lucruri mai mari și mai vizibile, cum ar fi ferestre de închis balconul cu cauciuc pe margine precum ferestrele de autobuze (dap, astea au fost înainte de nașterea termopanelor). Totul se sustrăgea dintr-o fabrică, se prelucra de mâini pricepute de români și se folosea în viața de zi cu zi. În economia reală, cum ar zice azi analiștii.
Mama unei colege lucra la Electromagnetica. Am invidiat-o cu sete când a avut primul telefon cu taste din clasa noastră. Telefon fix evident 😉 Am avut un prieten în casa căruia am văzut același gen de obiecte făcute de mâna omului priceput. Diferea doar proveniența. Tatăl lui lucra la Casa poporului, era administrator… ceva, și avea o mulțime de decoruri sustrase de acolo, printre care spectaculoșii țurțuri de „cristal” de la lustre. Își făcuseră niște lustre în casă – adică ce, să nu aibă și poporul acasă așa ceva? – dar tot le rămăsese o cutie plină cu bucățele mici translucide.
Când m-am angajat prima dată, într-o tipografie, am învățat mai întâi să manevrez o mașină de tipărit, apoi să leg cărți. Mi-am legat cu ocazia asta câteva dintre cele mai importante cărți din bibliotecă, și care erau într-o stare degradată de atâta răsfoit. Am folosit, evident, materialele instituției, că doar nu aveam acasă așa ceva. Nu am avut remușcări. Toți făceam asta, unii mai luau un top de hârtie, alții un borcan cu aracet, meșterii făceau chiar „lucrări particulare” cu materialul instituției: legau cărți, făceau coperți de lucrări de licență, casete de bijuterii și tot felul de artizanate. Amuzant e că totul se făcea cu materialele destinate lucrărilor „de specialitate” ale preiubitului fiu al poporului sau ale savantei de renume mondial. Lucram la o tipografie unde se tipăreau unele dintre „operele alese”. Când a fost ucis izvorul de înțelepciune al operelor alese s-a terminat și cu legătoria. În 20 de ani s-a cam terminat cu tot, dar ne-a rămas năravul.
Discuția de pe Facebook de la care pornisem s-a finalizat cu o idee: ce ar fi să facem un muzeu cu lucrurile furate în comunism, bazat pe contribuțiile oamenilor? Fiecare să aducă ce mai are pe acasă, cu proveniența asta. Cu siguranță că ar ieși o chestie interesantă dacă ar vrea cineva să organizeze așa ceva – de exemplu ăștia care se ocupă cu studierea comunismului. Am văzut la Memorialul de la Sighet ceva improvizat cu obiecte din comunism, dar sunt convinsă că un muzeu al ingeniozității muncitorului român ar face multe parale. Ar fi și educativ, în epoca asta a consumerismului globalizat pe care o traversăm, în care tinerii și nu numai cred că nu există oameni mai îndemânatici ca suedezii de la Ikea. Păi la noi pe vremea aia, cum spune bancul, scoteai piese de bicicletă din fabrică și când le asamblai acasă îți ieșea mitralieră 😉
Și ar avea, de ce nu, și un mic rol terapeutic. Am duce acolo lucrurile furate de bunicii, părinții noștri și chiar de noi, și le-am lăsa la muzeu împreună cu năravul ăsta, care din păcate nu ne-a părăsit nici azi, după 20 de ani în care corporațiile se chinuie să ne cucerească cu pachete de bonusuri salariale. Mulți dintre noi încă se mulțumesc cu un loc de muncă prost plătit sau deloc, dar din care pică întotdeauna câte ceva.
Super! Articolul – ca de obicei, si ideea cu muzeul – bineinteles !
Si tatal meu a lucrat 46 de ani la IOR , si da, aveam prin casa chestii cum spui tu :)) . Si bunicii mei si mama au lucrat la tipografie , la legatorie, la fosta” Informatia”. Si eu am o gramada de carti legate in coperti deosebite, facute in casa .
Adevarul este ca nevoia te invata. In actuala societate de consum, nu numai ca nu mai avem mestesugari, s-au desfiintat toate scolile de meserii, dar scopul este sa cumparam, sa cumparam, sa cumparam! Produse facute de straini , evident, ca sa aiba ei nivelul de trai mai ridicat. Ca doar de aia s-a facut revolutia, ca sa consumam , nu sa producem.
Ati inceput bine si ati terminat rau. Mai ales chestia cu „revolutia ca sa consumam nu sa producem” este o pura aberatie: daca nu produci nimic CU CE cumperi ? Este vechea magarie cu „Romania, piata de desfacere pentru odioasele monopoluri” preluata direct de la Lenin si putintel fardata. V-au placut mult blocurile strimbe cu APARTAMENTE de 35 mp? Dar Daciile zdranganitoare la care nu gaseai ba cauciucuri, ba baterii, ba benzina ? Berea fara eticheta, cu dopuri la fel de anonimizate, care trebuia verificata sticla cu sticla sa n-aiba cumva circaieci pe fund ? Mierea cu furnici ? Tonele de otel „pe cap de locuitor” ? La ce imi folosea ca stiam sa repar aproape orice cind nu gaseam capete de armatura si chiuveta picura cu incapatinare ? A, da, apa se platea pausal, numai ca, din cauza pierderilor, etajele superioare n-o aveau de loc.
„Meseriasii” adevarati erau putini, FOARTE PUTINI. Restul isi bateau joc de marfa, pe principiul „timpul trece, leafa merge, noi cu drag muncim” + „ei se fac ca ne platesc, noi ne facem ca muncim”. Tocmai de aceea gingavul scornicestean exporta in draci alimente fiinca produsele industriale nu le cumpara NIMENI.
Cora, poate se cunoșteau cu mama 🙂 scrie-mi mesaj privat cu numele lor, ca s-o întreb.
este extraordinara ideea, ar merge si de o teza de doctorat.
taica-miu si-a facut strung (pe bune!) cu piese furgasite, aparat de sudura, aparat de sudat in plastic (cu care repara galeti, bidoane, etc) si multe alte maruntisuri.
merita specificat faptul ca era de meserie sudor. si ca eu, inginer actualmente, am invatat desen tehnic de la el.
cred ca e o idee grozava, pacat ca toate sculele lui taica-meu au disparut dupa ce a murit, ca as fi avut ceva exponate de interes.
„furgăsit”, da, un alt termen din epocă 🙂 uitasem de el
Interesant subiectul, dar nu e impartial. Chestia asta cu furgasitul chestiilor de la serviciu nu e specifica nici comunismului, nici Epocii de Aur. Mai precis, uite, in minunatul capitalism, toti ducem acasa cite un plic, cite un post-it, dosare, pixuri, plicuri de nylon pentru documente (nu stiu exact cum se numesc), caiete, scotch. Si aici ma refer la astia care facem munci de birou, sint convinsa ca cei care lucreaza in fabrici de haine, pantofi, lapte sau carne duc bine mersi produse acasa, asa cum faceau si premergatorii lor in comunism.
La mine la companie (societate financiara), avem dreptul in fiecare luna sa comandam rechizitele de care avem nevoie pentru a ne desfasura munca cu elan si spor. Insa, cei de la serviciul Achizitii au observat ca cererea de caiete si creioane si carioci creste peste masura in luna August si Septembrie, pentru ca toata lumea isi echipeaza copiii cu rechizite scolare pe banii firmei.
Mai ca as spune ca e o tara de-a tarilor foste comuniste. Insa exista o cercetare a lui Dan Ariely (am mai vorbit noi despre el), a propos de comportamentul „previzibil irational” al oamenilor. El a facut un experiment intr-un birou in USA, in care intr-un spatiu comun (bucatarie, hol, relax room – nu mai tin minte detaliile), erau puse pixuri ieftine. Oricine putea sa ia din ele, fara sa fie intrebat. Nu retin detaliile exacte ale testului, ideea e ca ulterior s-au administrat niste chestionare participantilor, in care erau intrebati: „Vedeti o problema in a lua un pix de la job si a-l duce acasa?” Majoritatea au raspuns ca nu. Dar si la intrebarea „Ati lua 25 de centi din caseria firmei ca sa va cumparati ceva de ordin personal?” majoritatea au raspuns nu. Evident, e o contradictie in asta.
Ce vreau sa spun, mentionind testul lui Ariely, e ca toata lumea se serveste de ce poate de la serviciu, indiferent ca e vorba de comunism sau capitalism. (Nu mai vorbesc de folositul imprimantei, al xeroxului, samd in scopuri personale. Si citi nu avem acasa capsatoare, compostoare si calculatoare de buzunar imprumutate de la serviciu. Sa arunce primul piatra ala care nu a pacatuit)
păi mă știi, nu prea sunt imparțială cu amintirile mele 😛
sunt de acord că tentația e în firea omului, indiferent de nație, dar cred că societatea aia de atunci te predispunea mai abitir.
Eu cred ca lucrurile s-au mai schimbat intre timp.Cred ca se „plimba” mult mai putine lucruri de la munca acasa acum fata de perioada comunista.
Nu am mari amintiri legate de obiectele muncii refolosite si reinventate acasa,mama era contabila si nu aducea nimic,lucra (ce zic?lucra si azi biata) intr-o cooperativa de consum care era un fel de en gross pe vremea aceea,gaseai de toate,de la cuie,furci,lopeti,haine,pantofi de Guban,carti si pana la frigidere,aragaze,tv alb negru.Toate cunostintele si rudele ii voiau un mare bine mamei,le facea rost de una alta…si la mare cautare erau CARTILE.
Tata in schimb lucra intr-o fabrica de armament;ar fi adus acasa cateva grenade dragul de el,dar nu putea pt ca sus numitul control la poarta fabricii chiar functiona. In schimb a reusit sa ne faca leagan in copac din corzi de parasute 🙂 foarte rezistente si sa umple camara de cufere militare verzi transformate in dulapuri 🙂
Bunicul era sofer,nu putea aduce nimic,rar de tot aducea parfum de alcool si de amante 🙂
deci vă dădeați cu parașuta la sol 🙂
si ce ne dadeam 🙂 chiar si cu fundul de solul fertil al patriei cand si cand.
Ca sa nu mai vorbim de timpul pe care multi dintre noi il „furgasim – ciupim” din programul de lucru pentru activitati personale cum ar fi cititul si comentatul pe blog 🙂
astea se înscriu la pauzele tehnologice
@ adobrero
aceasta este furgaseala si ciupeala cea mai grava 🙂
Taică-miu s-a prezentat acasă cu o minunăţie de calorifer de fontă care funcţiona cumva pe curent electric….nu mai ştiu exact cum, dar era clar invenţie românească!
….în plus de calorifer, mi-a modificat o trotinetă şi a transformat-o într-o mini maşină de raliu. La uzină, desigur. Am fost grozav de mândru cu ea!
Taică-miu a lucrat la ICRA (Intreprinderea de Comert cu Ridicata Alimentar)…
Vă inchipuiti că m-ar durea degetele dacă as enumera produsele alimentare din care se „ciupea”…!