Onoare și conștiință aveți?

Pe ce mai jură martorii într-o sală de judecată din București.

sala tribunalUnica ocazie în care am fost martor într-un proces, în viața mea, a fost acum mulți ani, când legea nu era așa de evoluată să recunoască dreptul soților de a divorța de comun acord,  și le cerea martori. De parcă era cineva mai potrivit ca ei să știe ce era în casa lor. În fine, am acceptat ca să-i ajut pe cei doi, deși evident știam despre mariajul lor doar ce-mi povestise ea, așa pe repede înainte, ca să știu să spun în fața judecătorului.

Așa că am fost un pic timorată, admit, când am fost pusă să jur cu mâna pe biblie. Deh, eram și eu tinerică, biblia abia intrase în viețile noastre după 1989 (ăștia crescuți cu cravata de pionier), și nu mai jurasem niciodată până atunci pe altceva în afară de „verde stop”. Ba cred că jurasem când m-au făcut pionieră, dar atunci fusese așa o chestie colectivă, cu clasa, și se rostea în cor o formulă tovărășească de primire în organizație. Când ești tu, judecătorul și biblia e un pic altfel.

Am jurat. Ce era să fac? Venisem acolo ca să-i ajut pe oamenii ăia, nu să fac eu figuri de conștiință. Nu-i vorbă că nici nu le aveam în cap, dar nici judecătoarea nu m-a întrebat dacă cred în Dumnezeu sau am altă religie. După revoluție chestia asta cu religia a venit așa la pachet cu democrația, nu avusesem timp s-o rumeg sau s-o înțeleg. Era de la sine înțeles că așa trebuia făcut, tocmai pentru că înainte fusese altfel.

Am spus poezia învățată, am evitat să mint, pe cât posibil, părea că și judecătoarea înțelegea convenția, așa că m-am achitat de sarcină și ceea ce unise Dumnezeu cu mulți ani înainte, a desfăcut până la urmă omul prin hotărâre judecătorească și cu ajutorul prietenilor.

Azi am petrecut câteva ore într-o sală de tribunal (apropos, nu mai fusesem în clădirea tribunalului mare, de pe malul Dâmboviței, de când a fost renovată, merită vizitată, nu vă reține nimeni dacă o faceți ziua până în ora 13.00), unde până la audierea martorului pentru care venisem eu acolo au jurat câțiva pe biblia de pe pupitrul martorului.

Președinta completului de judecată îi întreba înainte:

– Credeți în Dumnezeu?

– Da (sau câteodată se auzea un mdaaa  timid) venea răspunsul.

– Puneți mâna dreaptă pe biblie și spuneți după mine „Jur că voi spune adevărul și că nu voi ascunde nimic din ceea ce știu. Așa să-mi ajute Dumnezeu!

Urma amenințarea că dacă au jurat strâmb îi paște pușcăria cinci ani. Din mărturiile lor reieșea destul de clar că oamenii veniseră acolo, ca și mine cu ani în urmă, ca să ajute un amic sau un coleg aflat în conflict cu organele statului. Inutilă întrebarea judecătoarei, dacă sunt în „relație de dușmănie sau interese cu petentul”.

tensiune

Sala pașilor pierduți și a tensiunii ridicate

Când i-a venit rândul martorei din procesul pentru care eram eu acolo, judecătoarea a avut un moment de descumpănire:

– Credeți în Dumnezeu? a întrebat-o

– Nu

Privire mirată, pauză de câteva secunde, luat Codul civil în mână, răsfoit până la articolul ce prevede jurământul celor de alte religii sau al agnosticilor, și … revenit în forță:

– Dar onoare și conștiință aveți? întreabă judecătoarea, ușor sarcastic.

Ce să răspunzi la întrebarea asta? Am!

– Atunci spuneți după mine: „Jur pe onoare și conștiință că voi spune adevărul și că nu voi ascunde nimic din ceea ce știu”.

Înțeleg că în marea ei înțelepciune acum legea prevede și alte forme de angajament, în afara jurământului pe divinitate, onoare sau conștiință. Și anume: „Mă oblig că voi spune adevărul și că nu voi ascunde nimic din ceea ce știu”. Ceea ce este o formulă mult mai civilizată din toate punctele de vedere. Dar probabil nu are nimeni răbdarea/tupeul să pună atâta la încercare bunăvoința judecătorului.

Mai ales că, ascultându-i azi pe avocații care pledau un caz sau altul, am avut ocazia să constat că și jurămintele astea sunt doar niște praf în ochii fraierilor, fie ei credincioși sau atei. În fapt procesele se câștigă sau pierd pe niște vicii de procedură (majoritatea proceselor de azi erau contestații ale amenzilor date de poliție sau jandarmerie), nu pe motivele reale pentru care ar fi logic să se câștige. Cam ca atunci când am fost eu martor la divorț. Dar despre asta vă povestesc altă dată, că de aia am petrecut azi ziua prin Sala pașilor pierduți 😉

 

Etichete: , , , , , , , , , ,

11 comentarii la “Onoare și conștiință aveți?” Subscribe

  1. val 08/02/2014 at 01:57 #

    da’ ce-ai cautat la Sala pașilor pierduți ?

    sper ca nu ai avut nevoie si la buda, ca acu vreo 15-20 ani era jale si nu cred ca s-o fi schimbat ceva.

    • Dollo 08/02/2014 at 23:31 #

      acum 15-20 de ani nu era renovat palatul. acum nu am încercat budele, dar restul arăta civilizat.

  2. Tata Mare 08/02/2014 at 13:23 #

    „Jur (pebiblie/ onoare și conștiință) că voi spune adevărul și că nu voi ascunde nimic din ceea ce știu”. e de pe vremea lui Cuza…Cu precizarea ca mai erau si niste juraminte mistice (puteau fi solicitate de adversantul in procest), scoase in 1948. Parol. Spre stiinta.

    • Dollo 08/02/2014 at 23:30 #

      de ce n-om fi păstrat și ocaua atunci?

  3. ady 08/02/2014 at 19:46 #

    da, vechiul cod civil, care a fost in vigoare pana la 30 septembrie 2011 e ala facut de cuza (1864 cred); cu unele amendamente ce tineau de familie. iar codul lui cuza e facut dupa codului civil al lui napoleon, si mai vechi, iar ala dupa un si mai vechi cod civil belgian (daca imi amintesc bine). si ce are a face?! era un cod civil foarte bun, o spun ca jurist care l-a studiat si profesat dupa el.
    e foarte adevarat era depasit in ceea ce priveste realitatile economice, tehnice si uneori, pe ici pe colo, sociale, dar baza, fundamentul erau solide si stiai o treaba, definea clar niste notiuni si situatii. macar nu se schimba dupa cum batea vantul si te puteai baza pe el.
    nu e inca un an de cand a intrat in vigoare noul cod de procedura civila. au facut vreo cateva modificari la el inca din prima luna.
    acu’ o saptamana a intrat in vigoare noul cod de procedura penala, si p-asta vor sa-l modifice.
    ok, pot sa inteleg, accept, respect faptul ca nu toata lumea crede in Dumnezeu, sau cel putin in faptul ca Domnul o sa vina si o sa-i dea una in cap daca minte putin (sau mai mult) in fata judecatorului. daca nu ma insel foarte tare pana si prin biblie scrie ca rasplata sau pedeapsa se va primit dupa aceasta viata.
    dar de ce naiba as dori sa am de a face cu oameni care nu au onoare si constiinta?! de ce mi-as dori sa-mi pun soarta in maini unui martor (al meu sau al adversarului, nu conteaza), care nu are onoare si constiinta?!
    ce a ajuns atat de desuet si/sau ridicol? cuvintele „onoare” si „constiinta” sau notiunile pe care le desemneaza?
    pentru ca eu, una, doresc sa am ca apropiati doar oameni de oanoare si cu constiinta, chiar daca asta mi-ar restrange cercul social in care ma invart.

    • Dollo 08/02/2014 at 23:29 #

      cred că tuturor ne plac oamenii de onoare și cu conștiință, dar nu ne plac ăia care fac paradă cu ele. chiar dacă le ai, nu e un motiv să te juri pe ele. pe familie și copii ai jura? ce ziceam eu în text e că mi se pare desuet juratul, nu e o chestie infailibilă în calea fraudei, deci de ce să ne mai prostim cu asta?
      din puținele lucruri pe care le știu eu despre biblie, nici acolo nu prea ești încurajat să juri, parcă.

      • ady 09/02/2014 at 00:11 #

        o sedinta de judecata, a fost si inca mai este intr-o oarecare masura privita ca o ceremonie solemna. asa ca nici juramantul nu poate fi totusi „verde stop”. 🙂
        fomula juramantului e o incercare de a apela fie la sentimentul religios (teama sau ce-o mai fi el), fie la onoarea celui care depuna marturie, sperandu-se ca acesta chiar va spune adevarul.

  4. Raluca 09/02/2014 at 16:56 #

    Formule de juramant sunt, ce lipseste e curajul sa ne asumam in public, cu atat mai mult intr-o sala de judecata, ceea ce suntem. Si eu am fost martora intr-un proces si am specificat dinainte sa ma intrebe ca nu sunt credincioasa. judecatoarea a parut usor nedumerita, chiar amuzata, dar s-a conformat

  5. Kathy Bates 10/02/2014 at 10:04 #

    Când se dezbăteau modificările Constituţiei, bizonul păros Remus Cernea a depus un amendament prin care jurământul depus de demnitari (art. 82 al Constituţiei) să poată fi depus şi fără referirea obligatorie la Dumnezeu, spunând „jur pe onoare şi conştiinţă”, fiincă altfel cineva care nu e religios ar fi obligat să mintă sau să refuze funcţia.

    Fiindcă amendamentul a picat imediat la vot, bizonul păros a tras un muget şi a pretins că astfel cei care refuză să-L pomenească pe Dumnezeu sunt respinşi de la a accede la funcţiile de demnitate publică.

    Formula lui nu era deloc o soluţie, fiindcă mulţi candidaţi ar jura în faţa lui Dumnezeu, dar majoritatea celor din politică stau tare prost cu onoarea şi conştiinţa.

  6. Xanaxdoo 10/02/2014 at 13:13 #

    Ia sa facem noi un oengeu care sa propuna modificarea Codului civil prin introducerea unor chestii cu efect la momentul juramintului, gen: „sa moara mama”, „jur pe capul copilasilor mei”, „sa ma manince cancerul stomacal”, si alte asemenea, culese de pe strada. Otherwise, chestia cu mina pe Biblie mi se pare extrem de desueta, si la Tribunal, si la investirea in functii publice.
    Mi se pare normala si de bun simt chestia aia cu adevarul, care iti place si tie. Chestia cu onoarea si constiinta mi se pare cea mai ineficienta – cum dracu’ sa juri pe niste concepte atit de abstracte.
    Si daca tot ai amintit de pionieri, am avut curiozitatea sa caut pe google juramintul pionierului, si uite ce zice(a) el:
    „JURAMANTUL PIONIERULUI
    “Eu … (numele si prenumele), intrand in randurile Organizatiei Pionierilor, ma angajez sa-mi iubesc patria, sa invat bine, sa fiu harnic si disciplinat, sa cinstesc cravata rosie cu tricolor.”

    LEGAMANTUL PIONIERULUI
    “Voi invata si voi munci pentru a deveni fiu de nadejde al patriei mele – Republica Socialista Romania; voi fi credincios poporului si Partidului Comunist Roman; voi respecta neabatut indatoririle pionieresti.”

    Paaaai, in baza juramintului, dar mai ales a legamintului, cred ca toti cam sintem niste sperjuri, ca nu am prea fost credinciosi PCR-ului (cel putin in ’89, ca unii s-au regrupat ulterior in jurul „emanatiilor” PCR-ului post-89 – uite vezi, aia oameni de cuvint si onoare- degeaba ii pune DNA-ul sub investigatie). Prin urmare, care am fost pionieri nu ar prea trebui sa avem credibilitate in salile de judecata, ca am jurat cel putin o data strimb.

    • Dollo 10/02/2014 at 13:17 #

      corect

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

Copiii proști nu ies din școli proaste, ci din părinți

Lasă și tu copiii la școală

După ce dau lunar, la grădiniță, sume cât salariul mediu pe economie, părinții se înghesuie să plătească oricât ca să-și vadă plozii înscriși „la o școală bună”, dar își păstrează intactă lipsa de disponibilitate pentru a petrece timp cu copilul lor.

(II) Prostituatele, distracție și sursă de venit pentru polițiști

politie-prostituate

Partea a doua din interviul cu „Profesoara”, una dintre cele mai vechi prostituate din București. După anii de glorie din comunism și zorii revoluției capitaliste, vin anii de hărțuire democratică din partea poliției și jandarmeriei

Ce zice FMI de finanțarea găurii negre „biserica”, de la buget?

prefericitul Daniel arata calea

Biserica Ortodoxă Română nu vrea concurență pe piața lumânărilor și a locurilor de veci, dar vrea bani de la buget pentru salarii și catedrale. Oare FMI știe?

Și ce ne-a dat nouă UE? Mai mult ne-a luat!

dabuleni

Cum se vede Uniunea Europeană de la margine, de pe malul românesc și mai prost al Dunării – de la Cazane până la Dăbuleni.

De ce nu plecăm din România

Mâini de români - copiii culegători de afine din Pasul Prislop

Dacă despre curajul și nerăbdarea celor care pleacă s-a tot scris, teama, lenea, sentimentalismul și, de ce nu, curajul de a rămâne al celorlalți a fost lăsat în umbră.

Nu s-a furat, așa s-a votat. Și numărat

voturi2

Cum am fost observator la numărătoarea voturilor într-o secție de votare din București și mi-am revenit din iluziile cetățenești pe care le aveam.