De anul trecut de când s-a remontat pe scena Teatrului Național țineam să văd Revizorul. Nu știu de ce, nu am citit cronici, cred că simpla enumerare a unor nume din distribuție m-a făcut curioasă. Apoi faptul că de mai multe ori am vrut să iau bilete și nu am găsit mi-a crescut așteptările – deși știu că nu e bine să te duci cu așteptări mari nicăieri. Aseară am reușit.
Evident nu a fost chiar ce mă așteptam, dar cred că interpretarea lui Felix Alexa a fost mai bine adaptată așteptărilor publicului actual. Pentru mine a fost ca și când m-aș fi dus la magazinul sătesc și am găsit în loc ditamai mall-ul. Revizorul lui Alexa se petrece în Rusia țaristă, dar e despre parveniții noștri, din România democrată. Povestea e clasică, dar pentru că vorbește despre prostie și slăbiciune omenească e mereu actuală. Un orășel de provincie, confiscat de un primar corupt și oamenii lui, este vizitat întâmplător de un închipuit de capitală (Marius Manole), care trăiește de azi pe mâine pierzând banii familiei la cărți. Pentru că primarul (Mihai Constantin) fusese avertizat prietenește de cineva că urmează să fie călcat de un revizor de la Capitală, și pentru că se știe cu multe muște pe căciulă, își pune oamenii în gardă să cosmetizeze ce se mai poate prin oraș, de ochii revizorului. Dintr-o regretabilă eroare, cauzată evident de două personaje ce întruchipează magistral personajul comun „poporul” – veșnic neinformat, dornic de bârfe și de a se băga în seamă cu mai marii urbei – Marius Manole este confundat cu revizorul și asta declanșează carnavalul ospitalității.
Oricine a trăit suficient în România știe cum se petrec lucrurile când vine un personaj important (pentru primar) într-un oraș: se mătură, se asfaltează, se pun covoare roșii, panseluțe și se întind mese, se tocmesc lăutari, se scot soboarele de preoți la înaintare, fetele frumoase, iar oaspetele e plimbat ca sfintele moaște prin locurile pe unde s-a putut ascunde gunoiul. Sunt câteva replici ale primarului lui Gogol care au fost rostite cu siguranță de oricare dintre primarii noștri trecuți, prezenți sau viitori. Spectatorii râd, de parcă n-ar trăi și ei zi de zi ce se întâmplă pe scena aia.
Plecând de la piesă mi-am dat seama ce mi-a displăcut într-o oarecare măsură: faptul că anumite scene sunt hiperbolizate , anumite replici sunt exagerate, anumite situații sunt ridiculizate și că eu nu aș fi văzut așa, în mintea mea, piesa asta. Totuși, posibil să nu fie decât o oglindă pe care regizorul ne-a pus-o pe scenă ca să ne vedem. În fond am râs de noi înșine, așa cum ne spune primarul, la final, când i se citește scrisoarea falsului revizor. E făcut „prost bâtă” și-și dă seama că așa e. Iar noi râdem ca proștii, pentru că uneori râsul e ultima armă pentru păstrarea sănătății mintale.
S-ar putea spune, deci, că piesa asta și punerea ei în scenă nu-ți aduce nimic nou, ba poate ar fi de natură să te și indispună. Ce rost are să te duci să vezi pe scenă ceea ce știi că întreții zilnic, din taxele și impozitele tale?
Eu sunt masochistă 🙂 Mie mi-a plăcut. Actorii joacă bine, de la primul până la ultimul figurant (ca o notă secundară, trebuie să remarc asemănarea izbitoare a lui Mihai Constantin cu tatăl lui, nu numai în înfățișare, ci și în stil). Veți recunoaște pe scenă o mulțime de personaje pe care le cunoașteți sau le vedeți la televizor. Veți râde, dar nu va fi râsul vostru, pentru că trebuie să fii prost bâtă ca să nu-ți dai seama că nu e de râs.
Sau veți plânge, un pic, cum am pățit noi aseară, când primarul și-a împușcat „poporul” – pe cei doi găsiți vinovați că l-ar fi confundat pe revizor – și a folosit probabil niște capse prea puternice, care au răspândit un fum înecăcios pe scenă și în toată sala. Soția primarului a început să tușească, actorii rămași în viață se frecau la ochi, spectatorii din primele rânduri s-au ridicat înainte să cadă cortina și au dat să iasă din sală, iar mișcarea asta s-a propagat în toată sala pe măsură ce fumul ca de gaze lacrimogene ne ajungea pe toți.
Aplauzele au fost un pic întârziate și decimate de incidentul ăsta, că aproape nu știam dacă să mai stăm să aplaudăm sau să fugim pentru viețile noastre. Înghesuiți ca turmele către cele două ieșiri extreme ale sălii, am rămas totuși și am aplaudat îndelung satirizarea vieții noastre. Până la urmă poate că și efectul ăsta de gaz lacrimogen de final a fost voit. Revizorul e o piesă de la care trebuie să pleci cu un nod în gât și senzația că te sufoci, așa cum pleacă unii, care pleacă, din România.
Montări moderne, de căcat. O piesă cu acțiunea în 1835 are acțiunea în 1835, punct. Dacă vrei să fie cu BMW-uri și SMS-uri, nu-i mai spui Gogol.
Da. Asa pleaca din Romania aia care nu-si mai gasesc locul acolo, atit sint de inghesuiti si impinsi jos de pe creanga de oamenii din jurul lor. De alti romani. Dupa care se striga dupa ei: lasilor, ati dat bir cu fugitii.
Cit despre ce e modern si ce nu, stimate confrate comentator, o sa va aduc aminte ca metehnele omenesti sint cam aceleasi de vreo citeva mii de ani incoace, de cind putem sti, si ca in economia evolutiei omenesti, respectiv a omului sapiens, din 1835 si pina ieri a trecut doar o fractiune de secunda. Decorul e decor, esenta e esenta.
Mi-e teama ca insasi natura umana creeaza probleme civilizatiei umane, si ca romanii contemporani reusesc mai bine decit oricine sa ajunga la esenta metehnelor istorice…
Lacrimigenele la romani. E insa o reactie mecanica acum, lacrimile sunt h20,nu chestiile alea de pe vremuri. Sau nu mai sunt deloc. De ex., cum se poate explica altfel reactia de polipropilena a tuturor cunoscutilor mei in fata suferintei unui caine gasit bolnav pe care am ales sa il tratez? Cuvinte de incurajare de pvc,spuse de pe margine, cum spun cei care se uita la ultima cursa a unui cal campion, batran acum, despre care stim sigur ca va pierde, aproape pariem pe asta in the back of our minds, in timp ce ii urmarim eforturile disperate. Ironia e ca pacientul a fost salvat de pe marginea mortii de un om, dar s ar putea sa fie omorat de zeitgeistul romanesc al nepasarii. There s only so much one can do. Asa ca, da,inteleg tot mai pregnant lacrimogenele de emigrare.
Observ că lumea preferă montări moderne. Firește, năravurile sunt neschimbate, dar atunci putem urmări aceleași piese, recunoscând inebranlabilul, sau putem scrie opere noi: la autori noi, titluri noi.
Altminteri, ar trebui de pildă să montăm „Jocul de-a vacanța” adaptând izolarea de lume prin sabotarea celulelor GSM și tăierea cablului de Internet, pentru că în ziua de azu, nu-i așa, celor mai tineri trebuie să le explici la ce servea discul la un telefon „antic”.
Dacă este nevoie de „adaptare modernă” pentru ca lumea să priceapă, înseamnă că lumea e formată din ecervelați, din decerebrați.
Lumea înțelege din ce în ce mai greu unele chestii, nu știu dacă ar fi vorba despre decerebrați, cred că e vorba doar de lipsă de educație sau de citit. Însă mie îmi plac câteodată și reinterpretările, în cheie modernă, tocmai pentru că e interesant să vezi cum își imaginează omul de azi situația de acum o sută de ani. E ca și când amândoi am citi aceeași carte și eu aș putea să văd imaginile din capul tău, formate pe baza cărții. De asta spuneam că nu am rezonat cu anumite scene, dar cred că Alexa le-a exagerat special pentru „omul nou”. Care pare că numai la așa ceva mai reacționează. Subtilitatea a cam murit.
ok, gogol nu-i gogol cu sms-uri si bmw-uri, dar de ce zice toata lumea despre piesele lui caragiale ca-s mai adevarate ca niciodata?! ca parca nici asta n-a scris ieri-alalteieri, nici chiar acu’ 10 ani.
sms-urile, depesele, bmw-uri si trasurile, cablurile pt internet si telefoanele cu disc sunt doar tehnica, iar tehnica e destul de putin importanta atunci cand fondul problemei e la fel de real si in 1835 si in 2014. si asta ar trebuie sa ne ridice oaresce semne de intrebare.
ecranizarea moderna a piesei „romeo si julieta”, de acu’ cca 15 ani (aia cu leo di caprio si clare danes, dc nu ma inseala memoria foarte tare) nu mi s-a parut mai putin reala si credibila decat o ecranizare clasica. ok, recunosc, in prezent, cu i-phone-ele, internetu’ , facebook-ul si alte mijloace de comunicare, se cam rupe filmul…..
Romeo și Julita aia în cheie modernă a supt.
ps. eu incerc sa nu fiu masochista. prefer sa fac pe strutul cu capul in nisip si sa incerc sa-mi pastrez sanatatea mintala.
ca de atata realism, si-n viata, si-n carti, si la teatru si la cinema, risc, in pana mea, sa ajung la concluzia ca oricum n-am nicio sansa si sa-mi pun naibii cutitu’ pe vene si n-am chef.
când am văzut eu piesa, a fost fără incidente. nici nu m-am gândit atunci ce noroc am avut.
altfel, nu mi-a plăcut piesa tocmai din cauza „upgradărilor” moderne (mașină, telefoane, costume armani, rochii cu paiete, prosteli). poate sunt mai tradiționalistă, dar dacă tot pui în scenă o piesă dintr-un anumit secol, faci asta cu decorurile, costumele și whatnot de atunci. dacă vreau să văd o piesă modernă, pot să mă duc la una scrisă în anii 2000.