M erg de mai bine de zece ani la un coafor de cartier, pe undeva prin zona Iancului, pentru că există acolo o coafeză care nu a reușit să mă dezamăgească niciodată până acum. Este un soi de anticoafeză de fapt, dacă mă gândesc la alte „hairstiliste” cu care am avut de-a face – genul pentru care există tabloidele. Fata asta e fină, calmă, vorbește rar și cu bun simț, reușește să priceapă întotdeauna fix ce vrei, chiar dacă tu nu ești capabil să exprimi în cuvinte, și tot ce-i iese din mână – cel puțin în cazul meu – nu e niciodată rău.
Cred că nici în cazul altora, de vreme ce ea este cea mai solicitată coafeză a salonului. În deceniul ăsta, de când merg eu acolo, s-au tot schimbat celelalte colege. De data asta era o manichiuristă nouă. Cât am stat eu în salon s-a tot gudurat pe lângă patron cu diverse subiecte de conversație:
– Domnul A., știți ce mi s-a întâmplat dimineață? Am cumpărat cinci covrigi de la covrigăria asta din colț, am plătit și după ce am plecat am văzut că mi-a dat șase. M-am întors să dau unul înapoi, când, vânzătoarea, ce credeți? Zice că au o promoție, că dacă cumperi cinci îți dă șase. Și cică mai rar oameni așa ca mine, să se întoarcă înapoi să dea covrigul…
– Păi da, tu n-ai văzut că au ditamai afișul acolo pe care scrie 5+1 gratis? E de vreun an de zile așa… îi răspunde plictisit patronul.
– Dar de unde să văd eu, domnul A., dar ce eu am timp să citesc? E, și ce credeți că am făcut cu al șaselea covrig?
– …
– Cum l-am luat așa l-am dat, domnul A. L-am dat și io la o bătrânică care cerșea la ușa băncii acolo, că mâine e lăsata secului, săraca…
– Și bătrânica aia e de vreun an acolo pe treptele băncii. Cred că l-a dat și ea mai departe. Ea are nevoie de bani, nu de covrigi!, îi strică patronul bucuria pomenii.
– Da? Eu n-am mai văzut-o până acum. Dar să știți că îi mai dădea lumea de mâncare…
– Păi îi dau mulți covrigi și pateuri, dar o fi sătulă și ea, nu poate să mănânce covrigi de dimineață până seara… continuă patronul.
– Dar nu era dimineață…. e, mă rog, eu i l-am dat, păcatul ei să fie!
Manichiurista a luat o pauză. Patronul s-a apucat să măture părul de pe jos din salon, apoi să aranjeze niște tuburi de vopsea prin rafturi. Manichiurista a revenit.
– Domnul A., auziți, dar ce faceți cu șpreiurile astea goale de vopsea?
– Dar de ce te interesează?
– Păi aș vrea și eu câteva…
– Dar ce faci cu ele? Vocea patronului s-a animat brusc, de parcă se gândea că știe manichiurista vreun mod de a valorifica deșeurile, care lui îi scăpase atâția ani.
– E…
– Hai mă!
– Le duc la noi la țară, că e mâine lăsata secului…
– Păi și ce faceți cu ele de lăsata secului?
– Le pușcă băieții.
– Ceee?!
– Le aruncă în foc și le pușcă, fac frumos, explodează… ca artificiile, dar mai frumos.
– Sunteți nebuni?! Păi puteți să răniți pe cineva, voi știți că astea sunt din tablă și se poate rupe o bucată și sare în ochiul cuiva, sau în gât, doamne ferește moare vreun copil…
– E, dar copiii stau departe de foc când le pușcă pe astea, că doar știm…
– Băi serios, voi nu sunteți zdraveni? E periculos. Scrie și pe ele că nu trebuie aruncate în foc, ce naiba?
– E, dar știm, domnul A., dar dacă așa se face la noi din moși strămoși, de lăsata secului, ce vreți?
Vă las să ghiciți dacă i-a dat tuburile sau nu, dar vă întreb, voi în fața unei asemenea cereri ați ceda? 🙂 Și dacă da, de ce? 😛
ȚĂRĂNIA MANÎNCĂ ROMÂNIA !
De fapt o trage în preistoria cea-mult-admirată de Lucian Blaga.
o, Doamne, acum mi-am amintit! nu-mi dau seama cum am putut sa uit! la noi, de lasata secului, de face (sau se facea) bolbotaie; bolbotai cred ca e pluralul. focuri mai marisoare, ca un foc de tabara. si cine voia sa tina mai mult sau mai cu scantei punea un cauciuc de masina.
se faceau cand eram copil si ai mei nu ne lasau „la bolbotaie”. dupa-aia nu-mi mai amintesc.
eu am facut cabanitza (un fel de placinta/prajitura cu branza), alt obicei, si ma duc maine in vizita cu ea la fratelo si cumnata.
Interesante spray-urile astea stramosesti. Maine poimaine avem si DVD-uri stramosesti si tablete traditionale.
Dupa cum ati pus intrebarea, cred ca i-a dat tuburile cu o expresie de genul: „Bai, iti zic ca e periculos! Da’ daca insisti, na, ia-le, treaba voastra! Daca asa e traditia la voi!”
Bineinteles, in cazul in care s-ar fi intampla ceva rau, patronul i-ar reaminti senin fetei: „Ti-am zis eu!”
In locul lui, nu as ceda, dintr-o responsabilitate deprinsa din regulile impuse la munca intr-o companie din strainatate.
Cat priveste argumentul unora ca fiind traditie, trebuie totusi respectata, Dollo a dat deja un raspuns in cuvintele care insotesc fotografia din articol.
Dar peste toate, articolul e scris fain, cu talent, mai ca imi vine sa cred ca Dollo sta cu reportofonul in buzunar, altfel cum ar retine replicile asa bine?
Post usor!
…existau spray-urile astea „din moși strămoși”?!?
PS: Pune o poza cu tine – cu o coafura recenta daca vrei sa te credem…!
eu le-as da spreiuri la toti ca sa se omoare cu iele, ca siasa e plina lumea de agramati tampiti care nu stie decat sa puste cu spreiu
Na, chiar sunt curios. I-a dat spray-urile sau nu? 🙂
Să lăsăm această frumoasă curiozitate nesatisfăcută 🙂