Când alții decid dacă ai sau nu drepturi sexuale

Un studiu făcut pentru prima dată în România pune în discuție un subiect tabu: persoanele cu dizabilități au dreptul la viață sexuală, totuși statul le pedepsește dacă și-l folosesc

A ndrei (nume fictiv) a ajuns să trăiască într-un centru pentru persoane cu dizabilități intelectuale și psihosociale din Moldova, la 20 de ani, când mama l-a alungat din casă. Avea o formă ușoară de epilepsie, dar crizele pe care le făcea i-au dat mamei sale certitdudinea că fiul ei e posedat, așa că locul lui nu putea fi printre oamenii normali. Viața într-un astfel de centru de instituționalizare – în care numărul paturilor dintr-un dormitor poate ajunge și la 20 și în care nu ai dreptul să decizi nimic cu privire la viața ta, de la banalitățile cotidiene până la decizii mai importante – e de natură să accentueze fie și o dizabilitate minoră, și să-l transforme pe posesorul ei într-o persoană care nu știe să socializeze, să comunice și să se descurce în societate.

Este cazul câtorva mii de „beneficiari” ai serviciilor oferite de stat în astfel de centre, oameni cu dizabilități intelectuale minore sau medii, care ar putea să trăiască în comunitate, să muncească și să nu fie o povară pentru buget, de vreme ce bolile care-i închid acolo țin mai degrabă de conjuncturi sociale, și mai puțin de patologie.

Sunt peste 16.000 de  persoane în instituţiile publice rezidenţiale de asistenţă socială pentru persoanele adulte cu dizabilităţi coordonate de Ministerul Muncii. Unele se numesc pretențios „centre de reabilitare” sau „centre de pregătire pentru o viaţă independentă”, dar practicile din majoritatea acestor instituții arată că viața în ele este similară mai degrabă cu o pușcărie, interesul pentru reabilitatea beneficiarilor lor fiind depășit de nevoia sistemului de a cheltui niște bani – mulți – pentru întreținerea unor locuri de muncă la stat.

Viața lui Andrei, de pildă, poate fi considerată ca o pedeapsă pentru omor deosebit de grav, de vreme ce de 20 de ani el trăiește supravegheat permanent într-o instituție finanțată de stat, deși ar putea foarte bine să muncească, să-și facă o familie și, cu puțin ajutor, să fie de fapt un cetățean oarecare al societății.

Dacă despre viața persoanelor cu dizabilități s-a mai discutat în ultimii 20 de ani, de când se tot face „reformă” și în domeniul ăsta, există cel puțin un aspect despre care la noi nu se vorbește. Nici în sistem, nici în afara lui. Drepturile sexuale și reproductive ale persoanelor cu dizabilități. Da, le au și ei, că tot oameni sunt, și nu sunt ocoliți de instincte și nevoi.

Un studiu făcut anul trecut, și care urmează să se lanseze zilele astea, abordează pentru prima dată și în România această chestiune, deși Occidentul, ca întotdeauna, a început s-o discute încă din anii 80. Britanici au chiar o agenție de intermediere a serviciilor sexuale pentru persoane cu dizabilități, iar în unele țări se dezbate dacă statul ar trebui să plătească serviciile sexuale profesioniste pentru persoanele cu dizabilități, și dacă da, oare n-ar trebui să ni le asigure tuturor, precum restul serviciilor comunitare?

Studiul făcut în România, prin intervievarea a 40 de persoane cu dizabilități care locuiesc în centre de instituționalizare, arată stereotipurile cu care operează societatea și sistemul când vine vorba de persoanele cu un oarecare handicap. Vorbind cu Oana Gîrlescu, una dintre autoarele studiului, și citindu-l am aflat și un termen nou, de care mă făceam și eu vinovată: abilitism.

„Abilitismul are drept consecință lipsirea persoanelor cu dizabilităţi de posibilitatea de a se exprima ca ființe demne de o viaţă sexuală şi reproductivă. Astfel, persoanele cu dizabilități apar, pentru abilitişti, ca lipsite de gen, ca indezirabile, ca asexuale sau hipersexuale, ca denaturate dacă fac sex, ca neputând fi agresate sexual sau neavând nevoie de educație sexuală pentru că asta ar iniţia un comportament sexual hiperactiv cu consecinţe care nu ar putea fi gestionate. 

citește mai mult

În acelaşi timp, persoanele cu dizabilităţi trăiesc într-un orizont social dominat de atitudinea potrivit căreia nu ar trebui să facă copii pentru că nu ar putea avea grijă de ei/ele, o atitudine care scuză, printre altele, practicile de contracepţie (incluzând şi sterilizarea) forţată, astfel încât persoanele cu dizabilităţi rareori ajung să se bucure în egală măsură de dreptate reproductivă. La toate acestea se adaugă convingerea că persoanele cu dizabilităţi intelectuale şi psihosociale sunt lipsite de discernământ și de aceea nu pot decide asupra vreunui aspect legat de viaţa sexuală şi reproductivă.
Abilitismul, alături de toate aceste mituri şi percepţii, creează contextul în care sexualitatea şi viața reproductivă a persoanelor cu dizabilităţi devin atent supravegheate, organizate şi disciplinate. Mai mult, corpurile lor devin bunuri publice, la îndemâna oricui doreşte să le privească şi să le chestioneze abilitățile, fără vreo consideraţie pentru sentimentele şi nevoia lor.”

– citat din Studiul “Drepturile noastre: Drepturile sexuale si reproductive ale femeilor cu dizabilitati intelectuale si psihosociale”, realizat de Oana Gîrlescu, Monica Obreja și Gabriela Tanasan , cu finanțare de la Feminist Review Trust


Citind studiul afli nu numai că erai un abilitist – și habar nu aveai asta – dar și cum se simt oamenii ăia despre care tu credeai până atunci că nu înțeleg ce e aia dragoste, cum e treaba cu sexul și de fapt nici măcar nu-ți puneai problema că au și ei aceleași nevoi ca și tine. Îți dai seama că felul în care statul a ales de ani de zile să „rezolve” această problemă i se datorează până la urmă și societății, care dincolo de discursul corect politic nu ar vrea decât să-i închidem undeva și să pierdem cheia.

Studiul este structurat pe trei componente ce privesc drepturile sexuale ale persoanelor cu dizabilități:

–        educația sexuală

–        contracepția

–        viața de cuplu

Pe scurt nu există niciuna din cele trei în viața reală din instituțiile amintite sau oricum nu ca urmare a unei politici clare și generalizate la nivel de sistem. În timpul documentării pentru studiu, Oana Gîrlescu a observat că 

pentru angajații centrelor persoanele cu dizabilități nu sunt oameni. Ni se spunea mereu că ei nu sunt capabili să înțeleagă, chiar dacă s-ar face educație sexuală, și oricum nu se face pentru că nu vrem să le dăm idei. De exemplu dacă se întâmplă ca unul să se masturbeze în public este chemat într-un cabinet unde i se spune că n-ar trebui s-o facă (că i se urcă la cap, nu mai poate face copii, e un păcat strigător la cer etc) sau s-o facă în privat. Iar ei au un simț foarte puțin dezvoltat al spațiului privat, de vreme ce sunt obișnuiți să trăiască la comun


În unele locuri se face de fapt un soi de educație pentru igiena personală, dar este mai mult izvorâtă din nevoia angajaților de a curăța mai puțin după beneficiari, dacă îi învață pe ei să se spele singuri.

Contracepția se reduce la pilula administrată femeilor, de multe ori fără ca ele să știe și să fie de acord, și numai pentru ca sistemul să se asigure că nu vor exista sarcini nedorite. Sistemul sau chiar părinții. În studiu sunt citați și părinți ai unor persoane instituționalizate care caută soluții juridice pentru a-și steriliza copiii, ca să scape în felul ăsta de orice bătaie de cap ulterioară.

Nimeni nu se gândește la bolile cu transmitere sexuală, bărbații nici atât, de vreme ce nu au o educație în sensul ăsta, și știu că fetele iau pilule.

M-a frapat că la intrarea într-un centru am găsit afișat la vedere un tabel cu datele la care femeile cazate acolo aveau menstruație. Asta a fost încă o dovadă că pentru angajați ei nu sunt decât niște obiecte de inventar de care răspund „cu capul” dacă de exemplu rămâne vreuna gravidă, după cum s-a exprimat o angajată a centrului

 povestește Oana, care crede că administrarea de pilule contraceptive ascunde de fapt sub preș o mare problemă, aceea a abuzurilor sexuale la care ar putea fi supuse femeile din centre, dar despre care nu e nevoie să se vorbească, de vreme ce, grație pilulelor, rămân fără urmări vizibile. Oana spune că multe dintre femeile cu care a vorbit în cadrul studiului au spus că au fost adesea victime ale abuzurilor sexuale.

Viața de cuplu e ca și primele două capitole: există, dar e viciată de sistem. În centru fie nu există spații pentru intimitatea cuplului, fie nu sunt lăsați să aibă o cameră a lor, chiar dacă de exemplu trăiesc într-un centru de dată mai recentă, în care sunt amenajate camere de câte două paturi. Dacă vor să cunoască alte persoane nu pot, pentru că ies foarte rar afară, și atunci sunt păziți. Relațiile de cuplu există totuși între ei, chiar și așa, pe furiș, „angajații râd de ei, consideră că cuplurile formate între ei nu sunt serioase, totuși folosesc adesea amenințarea și șantajul că le vor destrăma cuplul ca să-i controleze, tocmai pentru că își dau seama că pentru ei este important și că le pasă. Deși legal persoanele cu dizabilități au dreptul la viață privată și de cuplu, sistemul nu le asigură camere speciale, iar relațiile sexuale se consumă de multe ori pe unde apucă, pe afară, prin toalete sau în camere, după ce-și mituiesc colegii ca să-i lase singuri”, spune Oana Gîrlescu.

Andrei, de exemplu, este la cei peste 40 de ani ai lui un bărbat cu trecere la femeile din centru. Are, totuși, o prietenă stabilă de câțiva ani, cu care teoretic formează un cuplu. El spune că ea este singura persoană care i-a fost alături în cele mai grele momente, când familia lui l-a uitat de tot în centru, nu l-a mai vizitat și nu i-a mai trimis bani. Se iubesc pe furiș, cu mila și din interesul colegului de cameră al lui Andrei, care-i mai lasă să facă sex în schimbul țigărilor pe care cuplul i le cumpără. Partenera lui Andrei, însă, spune că adesea e stresată de situația asta, pentru că ușa nu se poate încuia, și îi e veșnic frică să nu intre cineva peste ei. În camera ei nici nu se pune problema să o facă, de vreme ce colega de cameră nu e de acord să-i lase acolo. Deși legal s-ar putea, centrul refuză categoric să le creeze ocazia de a trăi ca un cuplu, într-o cameră separat. De ce?

Răspunsul se află în acest fragment din studiu:

„Sancționarea relațiilor sexuale poate lua mai multe forme. Uneori persoanele sunt mustrate verbal. Una din beneficiarele cu care am discutat ne-a spus că în momentul în care ea și partenerul ei au fost surprinși împreună într-o situație de intimitate, partenerul ei a fost transferat într-o altă instituție. Alteori, deși nici o sancțiune nu a fost aplicată, beneficiarii ne-au spus că nu întrețin relații sexuale de teama unor pedepse precum interzicerea de a ieși din perimetrul instituției pentru muncă, pentru cumpărături sau pentru activități recreative sau excluderea din instituție. Mediul instituțional este așadar unul deseori dominat de teama de a fi sancționat în cazul întreținerii de relații sexuale.

Un alt aspect problematic este atitudinea unora dintre angajate, care ignoră dreptul persoanelor instituționalizate de a avea activități de natură sexuală. Mai mult, există și angajate care consideră că exercitarea acestui drept ar putea fi restricționat deoarece: „Nu sunt camere special amenajate. Eu nu as fi de acord cu așa ceva. Ar însemna să încurajăm curvia din punctul meu de vedere și lui Dumnezeu nu-i place. Ar trebui să fie familiști. Doresc ei să se căsătorească? [Poate.] Dar ar fi [prea] greu în centru.”

Așadar legea le dă voie, dar mai sigur e să fie ținuți în teroare, ca să nu le creeze probleme la muncă angajaților plătiți să le facă viața suportabilă. În plus nu-l supără nici pe Dumnezeu. Iar faptul că sunt priviți în general ca niște rebuturi sociale îi asigură sistemului siguranța că nimeni nu se va interesa vreodată de respectarea acestor drepturi elementare în instituțiile respective.

Studiul subliniază contradicția dintre nevoile persoanelor cu dizabilități și preocupările sistemului, aflate de altfel în totală contradicție și cu normele internaționale la care România a aderat, în privința drepturilor omului. Oana Gîrlescu spune că în prezent la noi gestionarea dizabilității se face prin închiderea oamenilor într-un centru și eventual sedarea lor, pentru a fi mai ușor de controlat. „În loc să se concentreze pe tratarea bolii și pe integrarea în comunitate, unde cu sume mult mai mici decât se cheltuie acum pentru întregul sistem oamenii acestia ar putea să muncească și să se descurce singuri, să-și întemeieze familii și să nu fie instituționalizați până la moarte”.

Andrei a depus o cerere pentru o locuință socială unde visează să se mute cu prietena lui și să întemeieze o familie. Nu are o meserie, în centru a învățat să gătească și să coasă goblen. Dar se pricepe la munca câmpului, la care e folosit în satul unde se află centrul, și unde e plătit la jumătate față de ceilalți. Totuși asta nu-l deranjează, dacă ar putea să fie liber. Lucru care de altfel i se cuvine. Nu a făcut vreo crimă, deși de 20 de ani stă închis pentru vina de a fi avut o mamă needucată, și de a se fi născut într-un stat care-și condamnă bolnavii în loc să-i trateze.

Etichete: , , , , , , , , ,

10 comentarii la “Când alții decid dacă ai sau nu drepturi sexuale” Subscribe

  1. Caprituss 07/04/2014 at 13:36 #

    când locuiam pe la unirii, undeva în spate, între un chioșc și ceva liceu(facultate?) de teologie își făcea veacul pe trotuar o femeie care suferea de retard psihic. De trăit trăia din ce îi lăsau oamenii care treceau pe acolo. La ceva timp, mai făcea un copil pe care îl scotea și îl lăsa pe drum, cum lasă capra căcărezele. Întrebată, habar n-avea de unde apăreau și, mai ales, că s ai ei și că ar avea responsabilitatea lor.
    Dusă la centre, o tăia rapid de acolo și apărea în același loc.
    Nu se știe cine o lăsa gravidă. Nici ea nu părea a ști cum i se întâmpla.
    În cazul ăsta, care ar fi soluția?

  2. ady 07/04/2014 at 14:16 #

    Din cand in cand ne lasi cu ochii-n soare, dar cand te intorci….. 🙂

  3. Gogu 07/04/2014 at 16:21 #

    Adevarul e intotdeauna la mijloc.

    Nici nu poti (ca n-ai de unde) sa le platesti „serviciile sexuale”, dar nici sa-i tii intr-un salon cu 20 de paturi si pe-aia mai normalii.

    Am niste vecini pe palier care au un copil cu dezabilitati (grave). Copilul l-am estimat pe la 25-30 (parintii sunt spre 60ani), totusi mai mult de 16 ani nu-i dai.
    Nu vorbeste, ii curg balele, dar in 99% din timp e inofensiv. In restul de 1% insa urla si „se zbuciuma” de ma baga in sperieti pe mine (cu o constitutie evident superioara unui pusti de 16 ani).
    Povestesc de treaba asta pentru ca am 2 copii (fata de 4 ani si un baiat de 2 ani). Deocamdata ai mei sunt mici, nu au voie afara din apartament. Mi-e groaza cand o sa trebuiasca sa ii trimit la scoala sau cand o sa ii las singuri. Am toata compasiunea si stima fata de parintii aia care nu si-au lasat copilul in grija statului si de bine de rau au grija de el. Dar copilul ala nu poate fi controlat 100% din timp, mai iese pe holul blocului, mai se plimba pana la ghena. Nevasta-mea a venit cu ideea sa-i luam un caine de talie mare cand o sa inceapa fi-mea sa iasa singura din casa.

    • Oana 10/04/2014 at 09:04 #

      si oare cine se poate controla sau, daca vrei tu, poate fi controlat 100%?
      copiii tai vor trece pe langa tot felul de pericole de la momentul in care au coborat din pat pana cand ajung sa se aseze in banca si chiar si atunci se poate intampla ceva.
      Siguranta 100% nu exista; si inainte sa ne limitam pe noi sau sa incercam sa ii limitam cat mai mult pe altii eu as zice ca putem sa incercam sa fim mai pozitivi, sa intelegem diversitatea si sa vedem ca nu traim singuri, ci inconjurati de tot felul de persoane care ne pot influenta cursull vietii in foarte multe feluri;

      oricum nu va fi usor; eu am crescut undeva la tara si imi aduc aminte foarte bine cata angoasa imi provoca un barbat cu dizabilitati intelectuale severe care cutreiera satul in lung si in lat si intra la noi in curte cand voia si bunica ii dadea sa manance; si imi era frica de el pentru ca era galagios si alerga tot timpul in cercuri; uneori zicea ca el e o masina si facea tot felul de zgomote si „dadea cu spatele” si se misca asa robotic;
      alti copii radeau de el; alti copii se jucau cu el; nu mai stiu cum s a intamplat si in timp frica mea a disparut; dar imi amintesc asa vag rusinea pe care am simit o cand i am spus odata bunicii mele ca as vrea sa nu il primim in casa; nu mai stiu ce a zis, dar s a uitat la mine cu asa o dezamagire…si barbatul acela a continuat sa vina pe la noi cand dorea;
      din cate stiu, el a fost victima a violente de tot felul; sa fi facut vreodata rau cuiva nu am auzit.

      e un vers intr o melodie de la coldplay care nici macar nu imi place asa mult dar imi vine tot timpul in minte cand ma gandesc la viata asta de om mare: „Nobody said it was easy; No one ever said it would be this hard” (Nimeni nu a zis ca va fi usor, dar nimeni nu mi a zis ca va fi atat de greu)

      Dar mergem inainte nu? si incercam sa fim fericiti si sa ii ajutam si pe altii, daca putem, sa fie fericiti:)

      O zi faina!

      • marin 21/04/2014 at 08:28 #

        Avem dreptul sa cerem parintilor acelui tanar handicapat sa nu-l lase nesupravegheat nici o clipa.daca e periculos, cateva apeluri la 112 si in mod normal ar trebui inchis intr-o institutie. Vorbele tale frumoase nu o sa-l ajute deloc pe cel care are copii de 3 ani, daca o sa-i vina acasa cu capul spart. Tocmai ptr ca nimeni nu pote fi protejat 100% trebuie prevenite situatiile periculoase, pe cat posibil.

  4. Fluieratorul 07/04/2014 at 19:59 #

    Acu’ sint dizabilitati si diabilitati… Am avut vecini de tot felul, uniii dintre ei nefericiti parinti de copii cu probleme mai mari sau mai mici, de care au ales sa nu „scape” prin insttutionalizare. Unii copii cu probleme mari, ajunsi adulti, si-au dat foc la casa si si-au omorit in bataie parintii sau fratii, si au vinat si violat vecinele pina sa faca „sistemul” ceva. Altii, nu chiar asa de „dusi” au reusit, cu greu, sa traiasca vieti relativ normale. Nu sint toate dizabilitatile la fel, si n-ar trebui ca toti oamenii cu probleme sa fie bagati in aceeasi oala. Daca-i asa, stiu destule personaje considerate normale de societate si lasate libere care, hobestly, n-ar trebui sa se (mai) inmulteasca, imho…

    • marin 21/04/2014 at 08:31 #

      Mai multe detalii despre violuri si omoruri savarsite de handicapati sunt necesare ptr niste comentatori care privesc viata in roz, si ne indeamna la toleranta.

  5. Kathy Bates 08/04/2014 at 15:15 #

    @Fluieratorul:

    In multe cazuri, diversi oameni de la noi, „normali in ochii societatii”, cu o meserie sau elevi/studenti, au fost amenintati cu moartea, castrarea, sterilizarea si alte delicateturi de genul asta. Pentru niste infractiuni monstruoase in ochii publicului, spre exemplu fiindca au fost la plaja la nudisti, au purtat tricou cu animal print, au spus un banc cu unguri, au vorbit despre evolutia din maimuta etc

    Daca asta e atitudinea publicului fata de niste oameni cinstiti, probabil ca personajele din articol sunt mai in siguranta in regimulde inchisoare pe care il au.

    Altfel s-ar putea sa auzi pe la Stirile de la Ora 5 de niste rastigniri pe cruce. Ca la Tanacu.

    • Fluieratorul 08/04/2014 at 22:07 #

      Probabil, dar de-astea cred ca s-au intimplat inaintea vremurilor traite de mine… Din ce-mi aduc aminte, in anii tineretii mele rebele (’82-’89) n-am avut de suferit de pe urma nudismului, purtatului de scalp irochez la examene, bancurilor politice sau teoriei evolutioniste, nu m-a bagat nimeni in seama cu vreo amenintare. Nici pe mine, nici pe altii care ne mai prosteam cu trupe de rock avangardist si alte alea. Cred ca si Militia se uita in alta parte ca sa nu crape de ris de teribilismele noastre…

      Eu m-am referit la „normalul” grobian al zilelor noastre, rezistent la civilizatie si educatie. Acela as vrea sa nu se mai inmulteasca, nici in Romania nici aiurea. Mais passons, nu insist, ca mai am un pic si ajung in boxa la Nürnberg…

  6. Matilda 25/09/2015 at 19:11 #

    Un articol ingrozitor de trist. Initial am crezut ca e de data recenta, si ma intrebam ce urmari va avea publicarea lui. Constat acum cu stupoare ca are peste un an.
    Urmari, imi vine sa si rad. Am terminat Psihologia si habar nu aveam despre lucrurile astea.

    Si totusi (am intr-un alt tab deschis si articolul tau cu prostitutia, astept sa vad ce scrii si acolo) nu-mi place ideea de servicii sexuale platite, iar daca exista cineva mai trist decat persoanele mentionate in articol, cu siguranta prostituatele care se ocupa cu servicii sexuale sunt sus in top.
    Intr-un fel (pastrand proportiile, cred) treaba asta mi-a amintit de alt trist paradox, in care nu stiu ce tara incerca sa elimine castrarea violatorilor pe motiv ca au si ei demnitate. LOOOOL. dar femeile violate de ei nu aveau?
    asa si aici. trist cu oamenii astia cu dizabilitati care au si ei nevoie sexuale, au si ei o demnitate. STIU CE FACEM.
    smulgem demnitatea prostituatelor (ele si asa nu au cine stie cata) ca sa primeasca un pic cei cu dizabilitati….

Lasă un comentariu

Oldies but goldies

Ce zice FMI de finanțarea găurii negre „biserica”, de la buget?

prefericitul Daniel arata calea

Biserica Ortodoxă Română nu vrea concurență pe piața lumânărilor și a locurilor de veci, dar vrea bani de la buget pentru salarii și catedrale. Oare FMI știe?

Nu există o legătură între creșterea avuției bisericii și calitatea vieții enoriașilor

oti

Interviu cu fondatorul Asociației Secular Umaniste din România, Atila Nyerges, despre religie, credință, știință și imoralitatea legăturii dintre biserică și politicieni, pe la spatele poporului prezumat credincios.

Sanssouci, casa de la țară a unui rege cool

pajiste

La 1740 oricine putea să intre pe domeniul lui Frederick cel mare al Prusiei, cu condiția să fi fost îmbrăcat corespunzător. Azi intrarea costă 19 euro și îți dezvăluie un colț de rai și o poveste frumoasă.

Ce bucurie aș vrea eu să-mi facă Volksbank

bucurie

Banca pe care au dat-o mii de clienți în judecată oferă trei „lozuri” de câte 1000 de euro pentru satisfacerea unor bucurii omenești. Bucuria mea de client ar fi să-mi achit mai repede creditul la ei și să nu-i mai calc pragul niciodată.

Tata

tata

Mama, aplecată asupra crucii lui, exclamând cu o imperceptibilă urmă de satisfacție: „Deh, Nelule, ai murit așa cum ai trăit, ca un câine!”. Mi-am dat seama că ea nu l-a iertat niciodată.

Pe barba mea, poliția face ce vrea

barba

În era datelor biometrice, în care computerul face recunoașteri faciale chiar și sub burka, poliția română îi refuză unui bucureștean înnoirea permisului de conducere pentru că nu vrea să-și radă barba