D iscuție cu mama, în mașină azi, când am traversat orașul și am ajuns pe la Fântâna Miorița.
– Ia uiteee, fântâna asta, n-am mai văzut-o de când ne scoteau să-l petrecem pe Ceaușescu cu delegația, aici la Gara Băneasa. Ce vremuri… Ne scotea de la servici ca să-l aclamăm pe Ceaușescu pe marginea drumului până la gară. Și după ce pleca delegația noi nu ne mai întorceam la servici, ce eram proști? Ne duceam la restaurant aicea în Herăstrău. Beam bere, mâncam mici, friptură…
– Păi se găseau pe vremea aia? întreb eu
– După ce pleca delegația?! Normal, cum să nu se găsească? se miră mama de ignoranța mea. Întotdeauna după ce pleca delegația erau pline restaurantele.
– De oameni ai muncii, desigur 🙂 completez eu răutăcioasă.
– Păi să știi, întotdeauna ne duceam să bem bere și să mâncăm ceva după ce ne scoteau pe străzi. Că pe noi ăștia de la TESA mereu ne scoteau, ba la petrecut tovarășul, ba la curățat/spălat stâlpii de pe marginea drumului, ba la văruit pomii sau la dat zăpada…. Mamăă, și ce distracție era și la zăpadă. Veneau cu termosul cu țuică fiartă nebunii ăștia de colegi, Țițirigă, Baldovin, Tudorache… Chiar, am auzit că a murit și ăsta săracul, de ce o fi murit?…
– De bătrânețe… opinez eu, atentă la trafic.
– E, de bătrânețe, dar nu era bătrân. Era de vârsta mea.
– Păi și ce, tu la 73 de ani oi fi tânără.
– Eee, dar n-a murit acuma, a murit mai demult…
Îmi dau seama că e unul din momentele alea și o las să-și continue amintirile, care deja îi luminaseră fața.
– Într-o dimineață devreme ne-au scos acolo unde a turnat Ceaușescu canciocul acolo unde zicea că o să fie viitoarea Operetă. Undeva pe la Unirea, nu știu dacă s-a mai făcut… Și după ce a turnat canciocul ne-am împrăștiat și ne-am vorbit: ce, ne mai ducem la servici azi? Nu ne mai ducem, hai la bere. Dar era prea de dimineață, nu era deschis pe nicăieri. Și tot mergând noi am ajuns la Carul cu bere. Mamăă, ce am mai râs atunci. Noi, tot biroul cu chef de bere, Tudorache ăsta a comandat un pui la ceaun, noi mici, i-am împărțit… ce vremuri…!
– Vă speteați muncind! o zgândăr eu.
– Daaa de unde. Dar ăștia care erau muncitori să știi că munceau, în trei schimburi, erau săracii destul de munciți. Noi la birouri nu prea ne omoram.
– Deh, cineva trebuia să facă și planul.
– Daaa, am făcut multe. Am avut niște ani frumoși ăștia 30 cât am muncit… dar uite că acuma suntem inutili… Și e pensia asta tare mică. Prea mică!
– Păi e pentru cât ați muncit, cât voiai să ți-o facă după atâția mici cu bere? conchid eu în timp ce râdem amândouă în mașina în care cântă Andreea Bocelli – Time to say good bye, în traficul infernal din Bucureștiul de azi. Iar afară plouă. Încă o ploaie din multele de primăvara asta.
Ha! mi-a placut the little twist at the end, I’m a sucker pt floricele din astea. In alta ordine de idei, mi-a retrezit un gand pe care l-am avut mai mereu cand auzeam povestiri din tineretile batranilor actuali – si anume ca parca tare mai erau copilarosi 🙂
Crezi că noi vom fi altfel? 🙂 Deși eu mă gândesc după care vreme o să îmi exprim nostalgiile, că acuma nu mă îmbie nicio perioadă din viața trecută.
nu stiu daca vom fi altfel, pot doar sa sper ca vom fi la fel 🙂 altfel, si artritice, decrepite, si fara nostalgii, prea e tabloul sumbru.