C ând o să fiu eu bătrână-bătrână și o să vină ziarizdele tinere la mine ca să mă întrebe cum era pe vremea mea o să le spun că lucrul care m-a enervat cel mai tare în literatură și cinematografie a fost legendara tenacitate cu care bărbatul a luptat pentru o femeie, în ciuda repetatelor ei refuzuri.
Am văzut asta aseară într-un serial. Cum se dă o ea frumoasă, sexy, deșteaptă, ce mai… perfectă, și un el îndrăgostit. De ea, firește. Și ea, nu și nu. Că să fie doar prieteni. Adică beute, f..ute din când în când (pentru întreținerea instalației) și atât. Nu relație, nu căsătorie, nu famelie, copii, obligații, așteptări și tot tacâmul. E, dar el vrea, mă-nțelegi?! Adică el vrea mai mult și ea nu. Pentru că ea, într-o veață anterioară a suferit că un fost (sau mai mulți) s-au îmbolnăvit și murit subit, și ea crede că e ea de vină, adică ce iubește ea moare. Și de aia nu mai iubește, dar de fapt iubește, dar nu spune, și preferă să se consume în forul ei interior și trist. Și el e trist, că și el iubește și suferă, doar că el nu știe de ce suferă ea, crede că nu-l iubește. Și așteaptă, și are răbdare, și observă, e tenace, insistent și perseverent. Băi și într-o bună zi reușește! Să înțeleagă ce e în capul ăla al ei de femeie sucită, și s-o facă să înțeleagă că nu, el nu se va îmbolnăvi ca ăilalți, nu va muri, ci o va iubi și va trăi cu ea până la adânci bătrâneți. The end.
Vax. În viața reală el nu va avea niciodată răbdarea asta. Pentru că nici ea nu e chiar așa de sucită, dar și pentru că în general oferta pe piață e atât de bogată și variată încât prost să fii să te consumi atâta pentru una care nu te vrea. De fapt în viața reală e taman invers, dar, cum se spune adesea, autorul a folosit o figură de stil care nu mai știu cum se numea la școală, ca să arate exact asta, că femeile iubește mai mult, tace, suferă, așteaptă, perseverează. Sigur că au și bărbații porția lor de nefericire, dar alea sunt cazuri menite să confirme regula.
Am făcut această introducere lungă și nenecesară pentru că aseară – înainte de amintitul serial – am reușit să finalizez lectura celor două mari romane universale care tratează același subiect, din perspective diferite: a lui și a ei. Ați ghicit, e vorba despre „Maitreyi” a lui Mircea Eliade, și „Dragostea nu moare” a lui Maitreyi Devi.
Nu citisem Maitreyi în adolescență, ca toate colegele mele. Nu știu de ce. Așa a fost să fie. Le-am căpătat acum în formal electronic și m-am apucat așa într-o doară să văd dacă mă prinde vreuna. M-a prins a lui, ce-i drept. A ei m-a cam plictisit. Dar pun pe seama traducerii faptul că mi s-a părut destul de dezlânat scrisă. A ei e și mult mai poetică decât a lui și are un stil prea metaforic pentru gustul meu.
Ca impresie generală a fost ca atunci când citești un articol despre niște personaje, apoi vine dreptul la replică și zice că nu e chiar așa, dar tu ca cititor rămâi cumva cu prima impresie mai puternică și dezmințirea nu te face decât să zici: hm, ceva-ceva tot o fi fost.
Pentru cine nu știe despre ce e vorba – deși mă îndoiesc că există întârziați ca mine – Eliade a fost îndrăgostit de Maitreyi, fiica profesorului lui din India, iar dragostea lor nu s-a finalizat cu o căsătorie, cum ambii ar fi dorit, din cauză de religie diferită, caste, vremuri, chestii. Se petrecea în 1930, ea avea 16 ani iar el 23. El a scris versiunea lui atunci, la un an-doi după consumare, bazându-se pe fragmente de jurnal și pe amintirile foarte vii, și a susținut că iubirea a fost și fizică, nu numai platonică, așa cum s-ar fi cuvenit, vezi doamne.
42 de ani mai târziu află și ea să el i-a pătat reputația și decide să-i dea o replică. În care spune că nu-i adevărat, nu s-ar fi dus niciodată în camera lui noaptea, dar admite că l-a iubit ca o nebună. Asta reiese și din scriere, de vreme ce după 40 de ani își amintește cu o acuratețe suspectă întâmplări de atunci. Ce m-a făcut pe mine să fiu suspicioasă în legătură cu cartea ei:
– că amintirile ei despre el sunt selective – ca ale tuturor oamenilor de altfel – dar ea admite că a blocat conștient unele episoade. Oare o fi posibil să fi blocat și faptul că a făcut dragoste cu el?
– că îmbracă dezmințirile într-o formă poetico- metaforică din care poți să tragi ce concluzie vrei tu, ceea ce te poate duce cu gândul că de fapt a vrut să dea dezmințirea numai ca să bifeze aspectul, pentru reputație, nu pentru că fusese chiar așa. De exemplu are un episod în care visează/sau a fost real? că vrea să se ducă la Eliade în cameră, într-o noapte, și nu o lasă sora mai mică…
– că își ridică în slăvi bărbatul și căsnicia, ceea ce după mine întotdeauna înseamnă taman invers. OK, a vrut să fie un echilibru într-o carte în care admite că Eliade a fost iubitul ei dintâi și marea dragoste, dar o scrie în timp ce e căsătorită – fericit – cu un om minunat, cum nu mai există altul. Nici ăluia nu i-o fi venit prea bine să afle sau să citească cartea… că așa cum zice nevastă-sa în carte „pentru a iubi pe cineva, ori pentru a fi iubit, nu e nevoie de nicio rânduială socială. Dragostea nu este un obiect, nicio podoabă de aur pe care s-o smulgi cuiva pentru a o dărui altcuiva.”.
E posibil, totuși, ca Eliade să fi vrut să bifeze aspectul fizic al relației măcar în scris, dacă nu s-o fi întâmplat și în realitate. Ca în bancul ăla cu „dragă, vii sau nu, să știi că eu tot te-am bifat în carnețel”, el a vrut s-o aibă și în carne pe Maitreyi, deși i-a declarat că sufletul i-l vrea. Dat fiind că avem fragmentul în care el spune că fecioarele bengaleze se remarcă printr-o pricepere și senzualitate uimitoare în pat chiar din prima noapte nu avem de unde ști dacă era doar fantezia lui sau o testase în realitate. Oricum, filosoful are câteva fragmente remarcabile despre dragoste, religie și posesie în cartea lui.
Pe de altă parte, amintindu-ne și de noi, fetele, la 16 ani, punându-ne în locul ei – India, anii 30 – nu ar fi chiar greu de crezut că poate nu s-a întâmplat mai mult decât un sărut pasional în care el i-a mușcat ei buza, ca să-i arate cum e să fii măritată.
Ce mi-a plăcut mie, totuși, din cartea ei, au fost poveștile despre India anilor 30-40- până în 70 când a scris și publicat cartea. Mici fragmente de viață care nu se potrivesc cu imaginea despre India pe care o avem nici din filmele de Bollywwood, nici de la știri. Plus faptul că la aproape 60 de ani ea se poartă ca o fetiță încă îndrăgostită și tremură ducându-se după el al Chicago, ca să-l mai vadă odată. După ce 40 de ani el nu-i răspunsese la nicio scrisoare. Asta apropos de ce spuneam la început, cu tenacitatea bărbaților și perseverența lor de a avea o femeie în ciuda tuturor. Desigur, câteodată nu te poți pune cu o religie, o țară străină și un tată puternic, toate la un loc. Dar parcă prea se întâmplă numai în realitate ca dragostea să se împiedice de tot felul de scuze, în timp ce în filme și cărțile de ficțiune … dragostea nu moare.
Povestea lor în sine, arsă violent într-un an, apoi mocnită 40, pentru a mai pâlpâi odată la final, nici nu are nevoie de dilema asta OTV-istă – a fost sau n-a fost sex între ei – după cum nu avea nevoie nici de o replică de-a ei. Dar, amândoi, fiind oameni de litere, n-au putut rezista tentației de a-și scrie propria versiune.
„Necazul este că nu poţi şterge nimic din ce s-a petrecut în viaţa ta. Tabloul rămâne aşa cum a fost pictat. În literatură, scriitorul poate să renunţe la porţiuni care nu sunt în armonie cu întregul, dar viaţa păstreaza totul, nimeni nu poate înlătura un singur rând măcar.” – zice Maitreyi Devi în cartea ei.
Trageți voi concluzia despre ce a vrut să zică poeta indiană 🙂 Eu cred că adevărul îl știu doar ei doi – și ăia care-i pândeau de după perdele – dar dacă a fost cum zice ea, mă întreb dacă n-o fi avut, totuși, păreri de rău că nu s-a petrecut cum a scris el.
Poza este găsită pe net, și pare a fi de la unica lor reîntâlnire, după 42 de ani, de la Chicago.
Interesant articolul, nu stiam ca ea l-a vizitat pe el la Chicago dupa 42 ani. La fel nu stiam ca s-a tradus in romana si cartea ei. (nu le imparti si cu altii?) Parerea mea e ca intre ei actul s-a consumat, ceea ce implica un mare curaj din partea unei tinere indience din anii 30 – data fiind varsta ei, 16 ani, probabil ca a fost si prima ei dragoste, indreptata catre un tanar alb, inteligent si care vorbea sanscrita. Insusi faptul ca dupa atitia ani l-a vizitat la Chicago spune multe.
Cartea ei se găsește pe scribd, dai o căutare pe google și apare 🙂
mai, dollo, mai, florentino ariza a asteptat-o pe fermina daza vreo 50 de ani (sau cam p-aci), timp in care ea a fost maritata (cica fericit) si-a facut si vreo 2 copii (de atatia imi amintesc eu) si tu nu crezi ca ala din serial a asteptat-o p-aia mai putin de 45 de minute pe ceas. 🙂
chiar nu-mi mai aminteam care a fost marul discordiei intre cele doua carti, dar pe mine tot a lui eliade m-a impresionat mai mult. totusi, mi-a placut ideea cu cei doi care-si expun fiecare punctul de vedere.
oare mai este vreun alt caz in literatura (chiar si aia universala)?
se pare că ar fi unici, zice în postfața cărții ei tipul care s-a ocupat de traducere.
ca sa vezi ce stau eu sa citesc la 3 noaptea
se pare ca la 3 noaptea nu am mai gasit si zâmbaretul
tanti, tanti, astea nu sint „două mari romane universale”, sint siroape, nu stiu cine v-a pacalit
Puștiule, siropoase sunt toate poveștile de amor, inclusiv a ta cu Lilica, diferența e că a ta, a mea sau a milioanelor de muritori nu a fost scrisă, publicată, tradusă în ț limbi, ca să ajungă literatură universală. Desigur, ideea de roman ne duce cu gândul la o oarecare muncă, grandoare, dar cine suntem noi să judecăm cât au muncit cei doi la lucrările lor?
O parere personala, oarecum pe langa subiect. Sunt un admirator constant al lui Eliade – omul, omul de stiinta, scriitorul – insa episodul Maitreyi il consider de un gust destul de indoielnic. Tinand cont si de ce a urmat in viata lui, nu pot sa nu ma intreb daca o eventuala aventura europeana ar fi avut parte de acelasi tratament; cred ca nu si-ar fi permis. Ceea ce se spune destul de multe referitor la ceea ce credea Eliade despre M.
Mda, cam așa e, măcar să-i fi schimbat numele dacă tot n-a întrebat-o dacă e de acord s-o facă celebră 🙂 Pesemne că nici el nu s-o fi gândit că o să fie primită cartea cu asemenea entuziasm încât să depășească granițele țării și ale timpului.
Iarasi o parere personala: singura valoare a cartii este faptul ca fost scrisa de Eliade. In afara de asta, eu zic ca este o opera in cel mai bun caz mediocra.
As zice, pe o lista ideala a scrierilor care il reprezinta pe Eliade, pe primul loc as aseza „Noaptea de Sanziene” si la coada listei M., imediat dupa scrierile politice din epoca.
Vorbesc mai sus despre „episodul Maitreyi” in sensul unui fragment de viata reala care dupa toate criteriile civilizatiei tine exclusiv de viata privata a personajelor – si oricum – si atunci, ca si acum – prezentarea publica a povestii ar fi necesitat macar acordul tuturor celor implicati.
Eu zic ca a fost, fie ca au facut sau nu :))
Eliade a scris cartea la comanda editurii. Da, cu asa carte (plus Dragoste in cer, cred) Eliade a capatat o relatie solida cu editura, si deschidere catre un public de nisa: femeile tinere, cu un venit/cultura.
Povestea e stilizata, si adaptata la cerintele pietii de atunci : vezi detaliile picante.
Cartile care au venit de la Eliade dupa aceea au fost carti de specialitate, carti diferite, carti grele. Au fost publicate chiar daca editura stia ca sunt o afacere proasta pt ca era numele Eliade acolo.
Despre varianta scrisa de Maitreyi, tineti cont ca e vb de o femeie care a facut facultate, s-a casatorit, citea mult, si casnica … a gasit subiectul pt opera ei. Slaba, evident, comparand cu Eliade.
De felul meu nu-s carcotas, dimpotriva; plus, imi placi cum scrii, Dollo. Dar ma mir ca nimeni n-a sesizat titlul.
Fie zici „Dragostea nu moare, dar nici bine nu e”, fie „Dragostei nu moare, dar nici bine nu-i e”. Evident, e incorect sa articulezi „dragoste” asa cum am facut-o eu, dar am scris asa intentionat ca sa imi exprim punctul de vedere.
Sau gresesc ?:)
Gresesti, IMHO. Acolo e o fraza formata din doua propozitii principale. In prima, dragostea e subiectul. In al doilea, e un complement indirect redus la un pronume. Se poate scrie, fara a pierde sensul, astfel:
Dragostea nu moare, dar nici bine nu-i e [dragostei].
In prima propozitie e declinata la nominativ, in a doua la dativ. (Ai observat judicios ca e incorect sa „articulezi” in acea forma, pentru ca de fapt operatiunea e „declinare” nu „articulare” 😉 )
Un manual de gramatica te-ar lamuri mai cuprinzator.
E o adevarata placere sa ascult explicatiile cuiva in tema 🙂
Era o vreme (prin liceu si imediat dupa) cand eram bunicel la gramatica, in ciuda faptului ca profilul liceului era mate/fizica/informatica. Am uitat aproape tot, ca dovada ca n-am fost in stare sa fac diferenta intre articulare si declinare 🙂
Oricum, multumesc de explicatii, daca ma straduiam ceva mai mult poate reuseam sa-mi explic formularea din titlu si singur (desi stiu sigur ca n-as fi putut sa ma exprim asa cum ai facut-o tu).