Epoca de aur a hârtiilor inutile

Știrea cum că guvernul intenționează să nu mai impoziteze progresiv casele românilor avuți are o explicație hilară, dacă n-ar fi de fapt dovada supremei stupidități birocratice care ne guvernează: Renunţarea la impozitarea suplimentară în cazul persoanelor care deţin mai multe proprietăţi în afara celei de domiciliu este explicată de Guvern prin faptul că această măsură a fost considerată „inechitabilă” de către contribuabili şi a generat şi numeroase „probleme de administrare” la nivel local.

Asta cu inechitatea e o abureală, de când nu mai poate guvernul să toace banii de grija inechității? Adevăratul motiv rezidă în „problemele alea de administrare”, care înseamnă că de fapt la ora actuală nimeni nu știe exact cine câte proprietăți are, dacă ele sunt împrăștiate în toată țara, iar contribuabilul nu e corect ca să le declare. Nu există la nivel național o bază de date la care primăriile să se raporteze atunci când vor să afle câte proprietăți are cineva, și unde sunt ele. Asta în anul de grație 2014, în care dacă nu ești online nu exiști.

Dacă ar vrea să obțină un rezultat similar cu discuția de la Cotroceni, cineva ar trebui să o întrebe pe ministra finanțelor dacă ministerul pe care-l conduce știe câți români au mai mult de o singură casă, și deci ce impact financiar asupra încasărilor la bugetele locale va avea măsura echitabilă de a desființa impozitul progresiv. Probabil cifrele sunt nesemnificative, de vreme ce impozitele pe proprietăți nu reprezintă grosul bugetelor locale.

Cum stau lucrurile în realitate, în biroul unui notar

Am aflat asta recent, de la notarul la care am ajuns în sfârșit ca să deschid succesiunea după tata

– Dacă o avut șăpti nevesti șî săpti proprietăți, trebuie să aduceți hârtii de la toate șăpti, mi-a zis notarul din sat de la tata. Vara asta am reușit să ajung cu alte câteva hârtii mai aproape de o eventuală rezolvare a situației, mai exact am depus pe biroul lui cea mai mare parte din actele pe care mi se ceruse prin email acum trei ani. Pentru restul trebuie să aștept alte câteva luni, cât va dura probabil corespondența dintre el și primăria din București, care ar trebui să-i spună (dacă știe) că tata divorțase de ultima soție înainte să moară și/sau că nu a avut copii cu ea. Că mie n-a vrut primăria să-mi dea hârtia asta, pe motiv că nu eliberează acte despre morți, decât la cererea notarului.

Și pentru că tot am ajuns să-l privesc în ochi luna asta pe omul care mi-a cerut acum trei ani dovada că mama a fost măritată cu tata, alta decât hotărârea de divorț (de a trebuit să umblu juma de an să scot un duplicat al certificatului lor de căsătorie, cu mențiunea scrisă și ștampilată pe el că a fost desfăcută prin divorț…), am avut și această discuție lămuritoare. Omul a simțit nevoia să-mi explice de ce, ca notar, se acoperă cu un munte de hârtii despre care admite că uneori pot fi și false sau cel puțin inexacte.

De exemplu, pentru deschiderea unei succesiuni sunt obligatorii – pe lângă actele care să stabilească legătura moștenitorului prezumtiv cu defunctul – și două acte tipizate de la primăria localității de domiciliu a mortului: anexa 23 și anexa 24. Anexele astea reprezintă dovezile supreme eliberate de statul român, care spun câte căsătorii și copii a avut defunctul și câte proprietăți. Ce scrie în anexele alea, aia moștenești.

Mergi la primărie, plătești o taxă și ceri să ți se elibereze anexele astea. Teoretic, primăria intră în calculator (sau în arhivă), găsește toate datele despre mort și le trece în tabelele printate pe anexele astea și ți le dă. Notarul ia act de ele și în final te face moștenitor pe toate bunurile mortului.

Anexele 23 și 24: petentul plătește, el dictează ce scrie pe ele

Asta în teorie, pentru că în practică se întâmplă așa:

Tata nu a avut alte proprietăți – din câte am reușit eu să aflu – în afara acestei jumătăți din apartamentul mamei. Pentru asta eu am cerut de la Direcția de taxe locale din sectorul 3 dovada că mortul e la zi cu plata impozitelor, plătindu-i evident impozitul. Pe hârtia aia scrie că tata stăpânește 50% din apartament, prezumând faptul că dacă au fost trecuți amândoi pe contractul casei, mama și tata l-au stăpânit în devălmășie. Când mi-a eliberat certificatul fiscal pentru tata, funcționara de la primărie m-a întrebat dacă el mai are ale proprietăți. I-am zis că nu, dar realitate e că nici eu nu am de unde să știu. Iar ea m-a crezut pe cuvânt fără să verifice. Nici nu avea unde.

În plus am mai cerut de la primăria comunei în care s-a născut și a avut ultimul domiciliu să-mi dea și anexele 23 și 24. Pe care sunt trase linii și scrie că nu a avut proprietăți, nici neveste, nici alți copii (în afară de mine), conform cu cele declarate de fiica lui, care a solicitat aceste acte. Deci primăria nu numai că nu s-a obosit să caute eventuale dovezi că tata o fi mai avut sau nu proprietăți, dar s-a și priceput să se acopere instituțional, scriind pe actele semnate și ștampilate de primar că ce scrie pe ele reprezintă ce am declarat eu.

Pe lângă anexele 23, 24 și dovada că e la zi cu impozitele la București, notarul mi-a mai cerut și o adeverință care spune că tata nu avea datorii nici în comună (nu contează că nu avea proprietăți, putea să aibă datorii…), și o declarație dată de mama la alt notar, în care ea să spună că stăpânește acest apartament împreună cu tata, jumi-juma.

Practic notarul admite că nu mai crede demult anexele 23 și 24, deși legislația le cere, deoarece știe că ele sunt eliberate formal, goale de conținut. Nici actele de stare civilă nu mai sunt trecute conștiincios în registrele primăriilor, notarul susține că nici instanțele nu mai comunică divorțurile, de exemplu, la primăriile unde s-au încheiat căsătoriile, de aia primăria nu știe exact cu câte femei s-a însurat tata și dacă a divorțat sau nu de ultima, înainte să moară.

Prin urmare, dacă se ducea Shakira să ceară anexele 23 și 24 pentru tata, și ar fi spus că tata a moștenit-o pe mătușa Tamara, ar fi obținut același rezultat: primăria comunei ar fi considerat că Shakira e fata lu tata și că tata deținea și proprietățile mătușii Tamara. Trebuia doar să mai demonstreze cu niște acte la notar toate astea.

I-am zis notarului că tata a avut mai multe neveste, pentru că pe lângă actele astea trebuie să duc și doi martori care să jure cu mâna pe biblie ce afirm eu. Or oamenii ăia nu vor jura pe biblie așa cum spune primăria, ci așa cum știu ei că a fost.

Pe un munte de acte, trei sferturi inutile, unele poate inexacte sau false, și pe memoria a doi oameni care pot fi intimidați de un zeu imaginar, se bazează, așadar, sfânta muncă a notarilor. Și așa se învârte lumea.

Etichete: aberatii, anexa 23, anexa 24, birocratie, impozit pe proprietate, moștenire, notar, primarie, slider, succesiune, tata