Jacob se hotărăște să iubească

Cum poți să ajungi să iubești oamenii, mai ales pe părinții care-ți fac cel mai mare rău, într-o lume în care toți ceilalți iubesc orice altceva: caii, pământul, aurul, puterea... ?

E una dintre cele mai bune cărți citite în ultima vreme pentru clubul de carte. E scrisă de un Cătălin Dorian Florescu născut în 1967, crescut în Timișoara, până la 14 ani când a fugit cu părinții în Elveția. Înțeleg că romanul ăsta e al cincilea dintr-o carieră destul de prolifică în premii, dar e primul roman de ficțiune. Primele patru cărți au avut puternice tente autobiografice, dar nu și ăsta. Am aflat asta după ce am citit cartea, ceea ce m-a ajutat să rămân permanent pe parcursul ei cu impresia că autorul vorbește despre strămoșii lui.  Mereu îmi place să citesc întâi cartea și apoi să văd ce se mai poate afla despre ea/autor, ca să nu mă las influențată înainte de ce știu despre ei.

„Jacob se hotărăște să iubească” este despre destinul destul de distrus al unei familii la baza căreia stau câteva crime și fărădelegi. Toate făcute cu bună credință. Începând cu 300 de ani în urmă când un strămoș al Obertinilor a căsăpit o familie întreagă din greșeală, confundându-le casa cu casa lui, continuând cu migrația – 100 de ani mai târziu – a unui alt Obertin, pe Dunăre în jos, din Germania unde vâna țigani și murea de foame, în Banatul habsburgic, unde șvabii erau trimiși să colonizeze niște mlaștini. Pe drum a omorât și el luntrașul, ca să-i ia banii, apoi a devenit judecător în satul format de el și s-a făcut om de treabă. Și tot așa, măreața familie Obertin și-a construit, pierdut, reclădit averea prin diverse mijloace mai mult sau mai puțin legale.

De aia nu prea erau nici iubiți. Ultima care a făcut sacrificii pentru a ține sus steagul Obertinilor a fost Elsa, mama lui Jacob, care pe la 1900 murea de foame în Banat și a plecat în America să facă avere. A făcut, nu ni se pune cum, dar suntem lăsați să înțelegem că nu onorabil, s-a întors bogată, dar fată bătrână pe care n-o mai lua nimeni. Așa a pus mâna pe ea și pe averea ei un impostor, tatăl lui Jacob, care devine de altfel personajul cel mai bine conturat al cărții. Negativ, firește.

Romanul este bine scris,  nu degeaba a fost desemnat cartea anului 2011 în Elveția, autorul reușește să te treacă destul de firesc prin toate dramele personajului Jacob, un puști născut prematur, cu diverse slăbiciuni, din cauza cărora este veșnic nerecunoscut de tatăl abuziv și dominant.

Ce mi-a plăcut mie la cartea asta nu e neapărat dramatismul diverselor destine, în descrierea cărora s-a văzut măiestria de povestitor a lui Florescu, ci faptul că citind-o am avut pentru prima dată foarte vie în fața ochilor povestea acestor oameni cu satele cărora ne mândrim noi (și prințul Charles) azi prin Transilvania. Satele săsești, gospodăriile alea agonisite cu trudă în ani, solidaritatea comunităților pornită din iubire de aproape, toate lucrurile alea vechi și sănătoase, așezate în secole, peste care au trecut comuniștii cu colectivizarea și le-au ras de la rădăcină. Deși citind despre cum au venit Obertinii din vestul Europei te întrebi de unde naiba obiceiurile alea sănătoase la niște prădători?

Mi-a mai plăcut că personajele lui Florescu nu au false pudori și noțiuni de corectitudine politică, că urăsc pe față țiganii – chiar dacă ajutorul în momentele cheie din viața lui Jacob vine de la doi țigani –  dar și pe români, și că în general cam nimeni din carte nu e vreun model de virtute, indiferent de naționalitate sau epocă.

În pofida acestui amestec de defecte sau poate tocmai datorită lui, povestea lui Jacob este despre cum poți să ajungi să iubești oamenii, mai ales pe părinții care-ți fac cel mai mare rău, într-o lume în care toți ceilalți iubesc orice altceva: caii, pământul, aurul, puterea… Și cum cartea subliniază excelent vremelnicia tuturor acestor posesiuni, probabil că înțeleptul va pricepe că tot ce rămâne și clădește indiferent de vremuri este iubirea.

Mie una destinul lui Jacob și cartea în sine mi-au amintit de o alta – Ora 25 – tocmai pentru că în pofida titlului aparent optimist, în realitate tot ce se petrece în cartea asta este o demonstrație că la scara istoriei, cel puțin pentru unii, totul se duce dracului, nu se mai poate face nimic, iar ce ne rămâne este omenia, ca metodă de supraviețuire interioară.

Sunt destule alte aspecte din carte care ar merita dezbătute, de aia vă invit, care aveți timp s-o citiți, la clubul de carte. Teoretic îl stabilisem pentru 25 iulie, dar la cererea uneia dintre cititoare l-am putea devansa cu o zi. Cum vi se pare joi 24 iulie, de la ora 19.00, undeva la o terasă în minunatul București?

 

 

Etichete: , , , , , , ,

14 comentarii la “Jacob se hotărăște să iubească” Subscribe

  1. VASILIU MIRCEA PAUL 11/07/2014 at 05:52 #

    Ficțiune care ne lămurește realitatea – perfect ! Ia citiți o pretinsă realitate care dă în coșmar (pentru cineva trăitor printre nemții autohtoni de la naștere – la regățeni poate ține).

    „La nord, divizia 51 austroungară, eşind în sfârşit din defileul de la Ţânţarul, începe înaintarea în şesul Bârsei şi ocupă Codlea. Frumosul şi bogatul sat, care face corespondenţilor de războiu germani impresia unui târguşor rupt din Thuringia şi transportat la poalele Carpaţilor, este din nou în mîna duşmanului. Populaţia săsească primeşte pe Unguri şi pe Germani cu urale; fetele le aruncă flori.
    O ură de moarte împotriva Românilor stăpâneşte sufletele acestor practici şi bine hrăniţi stăpânitori ai bogăţiilor Ţării Bârsei. Căci ei sunt, mai presus de orice, oamenii privilegiilor. De cînd Andrei II, regele Ungurilor, a adus în veacul XIII pe coloniştii saşi din ţinuturile Rinului odată cu cavalerii teutoni, fondatori ai celor şapte Burg-uri, şi i-a stabilit pe pămînturile iloţilor valahi, ei s´au obişnuit a stăpâni neturburaţi de nimeni toate bogăţiile frumoasei ţări.
    Codlea e tipul satului înfloritor săsesc, în care contrastul dintre sasul privilegiat şi acaparator şi Românul prigonit şi despuiat, apare mai evident decît oriunde aiurea. Ale Saşilor sunt proprietăţile mari şi productive, ale lor pădurile nesfârşite, ale lor păşunile grase cu vitele frumoase. Dar sus, în râpe şi văgăuni, sărăcăciosul cătun românesc, ca o prevestire fatală, îşi resfiră casele din ce în ce mai mult spre vale, îşi înmulţeşte sufletele şi pretinde dreptul său la bogăţiile pămîntului ţării. Curând, soarta Râşnovului vecin, cucerit paşnic de români, va ameninţa şi pe mândrii locuitori ai satului născut în jurul cetăţii dela Schwarzburg. Zeiden va deveni Codlea, după cum Rosenau a fost înghiţit de Râşnov.
    Iată de ce fetele săsoaice presară flori în calea „fraţilor liberatori” şi aruncă priviri de sfidare, îmbătate de bucuria succesului, înspre cătunul din deal, unde lacrimi se şterg pe furiş şi pumni se strâng în tăcere. Va bate însă, peste puţin timp, şi ceasul biruinţei celei de veci. Atunci Saşii îşi vor potrivi pe buze un silit zîmbet prietenos faţă de Valahul dispreţuit, dar bălanele domnişoare din Codlea nu vor mai ieşi în rochii albe, ca să semene cu flori calea biruitorului… ”

    1926 Const. Kirițescu ISTORIA RĂZBOIULUI PENTRU ÎNTREGIREA ROMÂNIEI

    Individul a fost profesor de liceu (zoologie) și ACADEMICIAN. Mai precizez că este SINGURA sinteză despre subiect, editată de două ori între războaie și încă o dată în… 1989 ! E clar de ce i-a plăcut lui Ceașcă, nu ?

  2. Frobenius 11/07/2014 at 08:04 #

    Mda, unii sunt svabi, altii sunt sasi. Cam nehotarati nemtii astia 🙂
    Sau, citandu-te, „la scara istoriei […] totul se duce dracului”.

    • Dollo 11/07/2014 at 11:08 #

      Bașca că nu erau numa nemți 😉 O amestecătură franco-suedezo-austriaco…

  3. ady 11/07/2014 at 08:46 #

    Pt mine e ok.
    Am terminat-o azi dimineata in metrou.
    Ca sa fiu carcotasa, Obertinii veneau din Lorena, actualmente Franta, si lucrurile au fost mereu cam amestecate p-acolo. Plus ca restul colonistilor veneau cam de peste tot. Apropos imi spune si mie cineva din ce zona erau palatinii? Ca nu m-am prins.

    • val 11/07/2014 at 09:05 #

      banuiesc ca palatinii au de-a face cu Rheinland-Palatinate, in germana Rheinland-Pfalz, regiune aflata in Germania de astazi si vecina cu Lorena/Lothringen. Oras principal in vremurile colonistilor era Trier, oras foarte important la vremea aceea in Europa. Daca nu ma insel, zona trimitea la Vatican (cei !?) mai multi cardinali electori.

    • Dollo 11/07/2014 at 11:07 #

      Nu ești cârcotașă, doar ai citit cartea 😛 Dacă ziceam că au venit din Franța, pe Dunăre în jos, nu dădea prea bine geografic vorbind.

  4. adobrero 11/07/2014 at 09:04 #

    Pentru Ady: „Palatinatul Elector (în germană Kurpfalz) este denumirea teritoriului istoric aflat sub conducerea principelui elector de Rin, unul dintre cei șapte principi electori ai Sfântului Imperiu Roman. Teritoriile Palatinatului sunt încorporate astăzi landurilor germane Renania-Palatinat, Baden-Württemberg, Hessa și Bavaria, precum și regiunii Alsacia din Franța” (din Wikipedia).

    Eu sunt ok cu 24, ocazie cu care iar fac cinste!

    • Dollo 11/07/2014 at 11:08 #

      Cartea ta, mi se pare corect 😛

  5. ady 11/07/2014 at 10:44 #

    Oau, ce rapizi! Merci.

    • val 11/07/2014 at 10:53 #

      la cafeaua de dimineata, inainte de plonjatul in munca, citim Dollo. ca ea e incisiva si ne trezeste mai bine, suntem apoi mai eficienti

  6. IoanaS 13/07/2014 at 20:30 #

    Am terminat-o aseara si cam rumeg la exprimarea ”se hotaraste”. In rest, in prima parte am ezitat daca imi aminteste de Ion sau de Padurea Spanzuratilor. La final am hotarat ca mi-a placut.
    Deci mi-am facut tema si vin 🙂
    PS: Foarte frumos review-ul. Thumbs up.

  7. ady 14/07/2014 at 18:27 #

    fetelor, voi ati vazut cat e „jurnalul” lui alice voinescu?! parca asta e urmatoarea! 843 de oagini, fara notele de final. format mai mare decat cel obisnuit.
    sa zicem ca-mi schimb geanta (formatul si marimea sunt incompatibile cu geanta mea actuala), dar cum naiba o citesc in metrou?! pe langa faptul ca e mare, nu are coperti cartonate si e si nitel cam rupta. (nu are pagini lipsa, doar o legatura infecta).
    o gatiti la biblioteca metropolitana, filialele: macedonski, hasdeu, cantemir, caragiale, slavici si marin preda. cod 821 rum/v84- la toate. p-aia de la bolintineanu am luat-o eu. 🙂

  8. adobrero 23/07/2014 at 22:07 #

    Ce se mai aude? Ne vedem maine pentru club?

    • Dollo 24/07/2014 at 00:35 #

      Ne vedem, nu scapi 🙂 Mărturisesc că nu am avut timp să rezerv masă, dar sper să nu fie InSpayre ocupat tot diseară. O să încerc să sun azi pe la prânz.

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

Mergând pe sârmă

domnul i

Împrumutam bicicleta și mergeam noaptea în parc la Icoanei. Îmi era rușine altfel, pe zi, să nu râdă lumea de mine, că sunt ditamai bărbatul și cad de pe bicicletă. Că am căzut de câteva ori, dar de aia am și ales Grădina Icoanei, că are aleile de nisip și pământ, nu mă răneam prea tare când cădeam. În trei nopți am învățat.

Dumnezeu preferă proștii

catedrala

A te mai opune acum Catedralei Neamului echivalează cu a cere demolarea Casei Poporului. Istoria ne arată că în 25 de ani nu am învățat valoarea prevenției în tratarea bolilor, nici a dezbaterii publice în luarea deciziilor.

Îmi pasă de turci, dar de noi mi se rupe

proteste-turcia

Mai știe cineva azi de ce au ieșit revoltații noștri la Universitate în iarna lui 2012? Merge sănătatea mai bine? Țara e mai bine guvernată? Au ieșit din foame cetățenii ăia însetați de demnitate?

Metodologia bătutului în ușă

suricate

Sau cât de mult seamănă românul cu americanul, când trebuie să-și dea zăpada din fața casei sau să facă front comun cu vecinii în fața autorităților

Fatalismul mioritic se tratează cu drujba

diana

Vă mai amintiți că în Drumul Taberei începuse construcția unei noi linii de metrou? Asta e povestea oamenilor care i-au împins liniile și peroanele mai pe mijlocul bulevardului, ca să nu le afecteze pomii.

Moartea iedului, mănânc și trăiesc

cioban-ied

Ciobanul mi-a zis să nu mă uit, că la ei femeile pleacă de acasă când se taie mieii. Am decis să nu-l ascult. Credeam că o să fiu mai tare ca Labiș și n-o să mai pot mânca după asta.