D acă faci prostia să te plimbi prin mai multe locuri de pe litoralul românesc, în același week-end, ai ocazia să rămâi la final cu un gust amestecat, spre nașpa. E ca atunci când nimerești un pepene prea copt și deși știi că ar trebui să te limitezi la părțile pe care le crezi sigure, ceva te împinge să mai tai o felie, poate cine știe, nu e chiar așa stricată. La final rămâi cu acreala aia putredă pe limbă, deși ai scuipat-o imediat.
Am fost inițial în Eforie Sud, cazați la Hotel Claudia, vechi dar reabilitat (și) cu bani de la Guvernul României. Chestia asta stătea lipită pe toate obiectele din cameră și baie, pe oglinzi, etajere și paturi. Numai cearceafurile și prosoapele scăpaseră. Doamna de la recepție, un soi de proprietar-manager de unitate, era mai degrabă jenată că autocolantul, pe care finanțatorul îi obligase să-l pună, cu ani în urmă, nu se mai dezlipea deloc. Dovadă vie a lucrului bine făcut cu bani de la guvern 😀
Hotelul nu excela la servicii, dar nici rău n-a fost. Raportul calitate preț era pe acolo. 80 de lei camera dublă pe noapte, fără mic dejun, apă călâie și fără presiune la duș, mochete cu iz de acru pe trepte. Angajații, amabili, dar știți vorba aia… nu aveau cu ce. În fine, aspectul general era ca atunci când faci niscai renovări în apartamentul părinților, cu bani de la CAR: pui gresie, schimbi țevăraia, mai înlocuiești mobila, spoiești pereții, pui un aer condiționat, dar în final tot un apartament comunist vei locui, cu vechile tare.
Hotelul e situat la două lătrături de câine de marginea de sud a stațiunii, înconjurat de vile noi, nu neapărat de bun gust, care-i taie vederea la mare pe care o avusese probabil înainte de 89. Drumul de la hotel la plajă șerpuiește printre buruieni, noroaie (dacă plouă) și urme de … hârtie igienică.
Undeva pe dreapta, cu găvane hâde spre mare, mai stă în picioare ruina unei case boierești, lângă care sunt două schetele de beton ale unor vile ce n-au mai apucat, pesemne, să treacă de criza imobiliară. Cineva – poate primăria, poate potenții cu vilele noi – s-a apucat să teraseze malul și să croiască drum pentru mașini spre plaja mică și neamenajată, dar încă atât de frumoasă tocmai din cauza asta, că până acum a fost lăsată în pace. Luni dimineață, că drumul încă în șantier se uscase după ploile din ultimul timp, o mașină cu număr de Bihor reușise să parcheze chiar în fața apei.
Dovezi ale grijei autorităților sunt peste tot prin stațiunile fantomă ale litoralului. Eforiile sunt niște locuri în care atunci când vor să-ți vândă un loc de cazare unii se simt datori să-ți sublinieze: „culmea, deși e în Eforie, locația e fabuloasă”. Pentru mine a fost plăcut că m-am dus acolo cu un grup cu care m-am simțit bine, am dansat tango la malul mării și mi-a păsat mai puțin de facilitățile turistice, chiar dacă n-am putut să nu le observ.
Apoi am nimerit la Popasul pescarilor, unde iar mi s-a părut că se poate, că omul sfințește locul, dacă vrea și dacă e lăsat în pace. La final, pentru că oamenii cu care eram aveau nostalgii ale concediilor petrecute în copilărie, cu părinții, la Mamaia, am făcut prostia să „gustăm” ultima plajă acolo. Cel puțin asta era intenția, ca să-și revadă oamenii locurile copilăriei. Au fost șocați. Nu că n-au mai recunoscut vreun petic de loc din vechile imagini salvate în memorie, că totul era betonat, supraetajat, „modernizat”, dar abia am găsit un loc unde să ne întindem prosoapele. Undeva la marginea stațiunii, hăt, spre Petromidia, pe o limbă de teren rămasă neocupată între umbrele și șezlonguri, unde nisipul era întărit și umed, și unde duhnea a scoici putrezite.
Mamaia este exact opusul Eforiilor, dar nu neapărat în bine. Este rezultatul „preocupării” autorităților de a amenaja stațiunea, astfel încât să nu rămână nicio palmă de pământ nealterată de mâna omului. Hotelurile vechi au fost cumpărate, renovate, astea noi care or fi avut ceva succes s-au extins. Lângă Iaki-ul lui Hagi se înalță un mastodont de beton încă nefinalizat, care acoperă restul de teren care mai era pe lângă hotel. Apoi spre ieșirea din stațiune se înșiră hotel lângă hotel, bloc lângă bloc („apartamente la malul mării, locație fabuloasă”-gen) cu arhitecturi și culori diverse (semn că arhitectul Constanței nu se poate decide asupra unui plan general de urbanism), dar unite de același prost gust remarcabil. Culmea nepăsării, în fața unuia dintre noile hoteluri mai stă erect totemul vechiului camping al stațiunii. Ruginit, dar în picioare. Înăuntru sunt campate numai limuzinele turiștilor.
Grija pentru detalii nu a lăsat nesancționată nici plaja. Toată, dar absolut toată plaja, din faleză până în buza apei, e ocupată cu umbrele, fotolii, divane, șezlonguri, hamace și orice alt dispozitiv în care fundul turistului să poată șede comod, nu care cumva să atingă nisipul. Stațiunea Mamaia nu mai e, evident, una în care copiii să joace un volei pe plajă, să înalțe zmeie sau castele de nisip. Probabil singura mișcare care se mai poate face aici e din buci și buric, pe divane. Musai pe ritmurile care bubuie din boxe.
Aspectul general era unul de muzeu. Poate lumea bună nu face plajă lunea, ci merge la muncă, cert e că maxim 1% din șezlonguri erau ocupate. În ciuda ofertelor generoase gen „La 15 lei șezlongul primești un Burn gratis”. În condițiile astea de ocupare, totuși, era imposibil pentru tine, vizitator nostalgic, să-ți întinzi prosopul undeva pe plaja din Mamaia pentru o oră-două, în amintirea vremurilor trecute. Am mers până la ieșire, unde speram că vom găsi capătul acestei obsesii imobiliare. Am apucat-o cu tupeu pe un drum flancat de două panouri pe care scria „Acces interzis/Proprietate privată/Străzi private”. La capătul lui, în buza plajei, ce să vezi? Umbrele și șezlonguri! Pădure. Între două astfel de proprietăți private am campat și noi cu tupeu și ne-am uitat stingheri în jur.
Nu ai ce mare/natură/plajă să mai admiri la Mamaia. Probabil foarte curând se vor găsi soluții să fie ocupat și luciul de apă, care stă nepermis de liber încă. Peste toate se plimbă, și ele goale, telegondolele lui Mazăre, din care cred că se vede grozăvia și mai abitir. Totul respiră un aer de vest sălbatic, în care banul dictează. Banul nou, făcut ca să fie spart pe „distracția pe cinste” despre care vorbesc admirativ reporterii de televiziune când promovează viața din stațiunea lui Mazăre.
Poți spune că nu e musai să mergi la Mamaia, dacă nu-ți place genul cocălăresc de plajă. Și asta e adevărat. Nu s-ar fi betonat de tot Mamaia dacă n-ar fi fost cerere mare pentru așa ceva. Partea proastă e că exemplu ăsta de „bună practică” se poate extinde și în restul stațiunilor, de îndată ce vor pricepe și restul primarilor cum se face. Va fi precum epidemia bordurilor, a parcurilor și a locurilor de joacă cu care spală toți banii acum în marile/micile orașe.
Pe drumul spre București auzeam la radio știrea conform căreia primarii și consilierii județeni au pus la cale reabilitarea stațiunilor din sudul litoralului. Cândva, vânzătorii de porumb strigau la mișto pe plajă, ca să atragă cumpărători: „intrați în apă că schimbăm nisipul!”. Mazăre a reușit să ducă mișto-ul la cel mai profitabil și în același timp dezastruos nivel. Pentru litoralul românesc nu se mai poate face nimic.
tare adevarat … noroc ca e Bulgaria aproape 🙂
Exact la asta ma gândeam când am ajuns duminica în Mamaia.
Gata, litoralul romanesc over & out. Luni vom fi in Albena…
@Poza1 „… cu ajutorul co-finantarii acordate de Guvernului Romaniei …”?!
Da
Am fost de curând la mare în Italia – Liguria – şi deşi peisajul „urban” e acolo cu totul diferit, cel putin din punctul de vedere al plajelor situaţia stă la fel ca la Mamaia: orice mic petic de plajă e exploatat, singurele locuri pentru prosopişti fiind ori niste pietre/stânci ori o porţiune de plajă aflată lângă un dubios canal de scurgere în mare (!?). Altfel, 30 oyro pe zi pentru două şezlonguri şi o umbreluţă. Situaţia însă cu totul alta in Franţa şi în Spania unde plaja era şi liberă şi gratis. Başca o mai şi nivelau în fiecare dimineaţă, lucru care mie nu mi-a placut in mod deobebit, mi se pare mult mai îmbietoare o plajă „frământată” de picioarele turiştilor de deunazi.
Păi da, cred că și lui Mazăre îi plac mai mult plajele virgine, de aia se duce în Brazilia sau pe unde mai zboară el când e neanchetat de DNA.
Eu sunt constanteanca, am crescut in Tomis Nord, chiar in buza Satului de Vacanta si am facut plaja numai in Mamaia. De cand cu moda asta a sezlongurilor puse pana pe malul apei, de n-are copilul unde se juca, simt ca mi s-a furat ceva; noi, localnicii, nu avem de dat 30-60 de lei pe sezlonguri in ziua libera pe care vrem sa ne-o petrecem la plaja, ne simtim straini la noi acasa.
Da, dar voi, localnicii, l-ati girat pe Mazare de este la al patrulea mandat. Cum ar putea omul sa intuiasca vreo nemultumire cand este votat cu entuziasm? Acest vot nu face decat sa arate ca localnicii sunt de acord cu politica sa si sunt multumiti de ceea ce face pentru oras. Mie, din exterior, mi se pare absolut sinistru dar, cumva, constantenii sunt incantati de primarul lor salvamar. Si va rog sa nu-mi spuneti de asistatii sociali. Oamenii respectivi reprezinta maxim 10% (si sunt generos) din populatia orasului. Daca nu ar avea o baza solida de sustinere si printre ceilalti nu ar fi ales.
De fiecare data cand mi se da replica asta, ma doare; nimeni din familia mea si din cunoscutii mei nu l-a votat niciodata pe Mazare; cu toate astea castiga; nu stiu cum, dar banuiesc: nu s-a ivit niciodata un oponent serios.