Pot să te preiau gratis și integral?

Azi am împlinit 2000 de postări pe blog. Cifră rotundă, construită în aproape cinci ani. Nu e o laudă – pentru că nu sunt mândră de toate textele – nici o lamentare. Scriu pe blog pentru că-mi place, pentru că după mai bine de 20 de ani de când mă întreba un profesor în liceu ce vreau să mă fac, constat că nu știu să răspund la această întrebare decât în același mod aparent prostesc: îmi place să scriu și să citesc. Și să ascult muzică, era varianta originală 😉

De când am blogul am trecut prin tot felul de situații. Am cunoscut oameni interesanți, am fost lăudată, înjurată, curtată. Am stârnit polemici, am câștigat/pierdut prietenii. Am fost ajutată și am ajutat la rândul meu. Am fost popularizată de bloggeri mai vechi sau mai cunoscuți decât mine și am fost flatată. Am primit găzduire gratis și ajutor atunci când mi-a crăpat buza și tema de blog, și nu aveam un IT-ist la îndemână. Am primit și bani de la unii dintre cititori, prin butonul de paypal. Per total blogul pentru mine este o experiență benefică, un jurnal, o formă de terapie, o bucurie. Chiar dacă în ultima vreme am slăbit ritmul postărilor, pentru că și bloggerii trebuie să muncească, să plătească facturile.

Și cu asta am ajuns la subiect. Săptămâna trecută o știre a făcut valuri în mediul virtual. E vorba despre relatarea făcută de mine (video și text) de la ședința Comisiei de IT din Camera Deputaților, în care niște reprezentanți SRI făceau aprecieri despre cum ar vrea ei să controleze Internetul. Relatarea a fost publicată pe blogul APADOR-CH, organizație cu care colaborez și datorită căreia eram acolo, la acea ședință. Pentru că subiectul era fierbinte, evident a stârnit interes. Știrea a fost preluată, difuzată, copiată, comentată. Majoritatea site-urilor care au preluat-o au citat sursa, clipul video a fost difuzat și la TV. Piaristic vorbind a fost un real succes. Din punct de vedere al managerului de content al unui site a fost încă o dovadă că lucrurile sunt greșite.

La noi preluarea unei știri este prost înțeleasă. Se consideră că dacă dai link sau spui de unde ai știrea, poți să folosești cu nonșalanță 100% din text. Plus poze și video. De ce? De ce nu? E practic imposibil să lupți împotriva acestui gen de comportament. Am constatat că materialul nostru a fost reprodus integral pe zeci de site-uri (chiar și de ziare quality) în zilele care au urmat postării, ba chiar un site al unei televiziuni de știri a citat ca sursă a materialului un alt site, care preluase integral, cu nesimțire textul. Asta ca să vă faceți o idee despre cât de departe merge documentarea celui care postează, cu copy/paste, texte scurte pe site-urile televiziunilor. Iar alte site-uri au citat, evident, ziarele care ne-au preluat pe noi. A fost un lanț al citărilor și preluărilor, o frenezie. Nimeni nu și-a dat osteneala să ne întrebe de sănătate, dacă suntem de acord să ne preia textul, dacă avem și altceva de spus… etc. Evident, organizația a fost bucuroasă că știrea a circulat și că a făcut valuri.

Nu are rost să dau nume de site-uri sau de organizații de presă, pentru că din păcate practica e generală. Nu cred că e vreun site în România care să nu fi făcut asta. Poate dacă nu o face acum, a făcut-o la început, pentru că preluarea asta integrală de conținut e precum primul milion la bogătași. Învăluit în ceață, e bine să nu intri acolo, că cine știe ce descoperi.

Bomboana de pe colivă a fost pusă la două zile după, când am publicat și eu pe blog varianta scrisă la persoana I a ședinței la care participasem, cu niște update-uri, pentru că între timp se mai întâmplaseră lucruri care meritau spuse, dar pe care, încă o dată, turma media care ne preluase nu s-a sinchisit să le observe și să le menționeze. Am fost contactată pe Facebook de o persoană pe care nu o cunosc, care reprezintă un site destul de cunoscut în România și în afară, și care m-a întrebat dacă poate prelua textul de pe blog pe site-ul lor. Nu era prima dată când mi se întâmpla asta. Am fost de acord, de-a lungul timpului, ca texte scrise pe blog să fie preluate integral de unele site-uri. Motivele au fost două: fie ca să cresc vizibilitatea blogului. Fie ca să fac cunoscut subiectul despre care scrisesem unui public mai larg, pentru binele acelui subiect.

În timp am aflat că notorietatea nu mă ajută. Nu voi ajunge niciodată să trăiesc din ce scriu pe blog, pentru că nu sunt capabilă să fac compromisurile necesare. În plus, prefer un grup restrâns de cititori, decât o turmă care nu pricepe, nu vrea să înțeleagă sau e pur și simplu incapabilă s-o facă. Așa că nu mă mai interesează să sporesc notorietatea blogului. Iar subiectul fusese deja popularizat suficient. Așa că i-am răspuns persoanei respective că poate prelua textul parțial, cu citarea sursei. Cine voia să citească integral, să vină pe blog. Așa e corect. Așa se întâmplă lucrurile în afară. Am văzut o dată cum mai multe ziare și posturi TV din vest cereau permisiunea unui tip să-i folosească poza postată pe twitter. Mi s-a părut fantastic.

Persoana care m-a întrebat pe mine, însă, mi-a spus că nu se poate parțial. Ori tot, ori nimic. Mai mult, nu voiau să preia textul postat pe site-ul APADOR-CH, pe motiv că acela fusese deja prea preluat. Al meu era scris la persoana I și mai fără notorietate, deci li se părea mai potrivit. Nu-mi venea să cred. Ridicau pretenții de parcă mi-ar fi dat bani pentru exclusivitate. Raționamentul este că dacă tu tot l-ai scris, nu ai de ce să mai ceri și ceva pentru el, iar faptul că ei ți-l preiau e chiar o favoare care ar trebui să te facă mândru. Asta plus faptul că „ne place cum scrii, dar din păcate noi nu avem bani, că știi că piața de publicitate e căzută…” bla, bla.

Tupeul ăsta e cultivat în anii de criză, în care piața a fost inundată de oameni care scriau și nu aveau unde să-și publice textele. Așa au apărut și crescut site-uri care nu au investit (aproape) nimic în conținut. De ce ar fi făcut-o, de vreme ce se găsește gratis online. Iar faptul că persoana asta m-a întrebat dacă sunt de acord este o jumătate de semn de normalitate. Cei mai mulți nu întreabă, doar fură. Pentru că indiferent dacă se dă link sau se citează sursa, tot furt este atâta vreme cât ai luat integral ceva muncit de altul, fără să-l întrebi. Și chiar dacă poate nu pare, uneori muncesc destul de mult la ceea ce vă ofer aici, pe blog. În timpul meu liber.

În anii ăștia de când am blog mi-am regăsit texte preluate în diverse locuri, așa cum am găsit texte mai vechi, publicate în diverse ziare, preluate integral pe alte site-uri. Uneori le-am scris oamenilor din spatele acelor site-uri, cerându-le să scoată textele, dar de multe ori nu ai cu cine să conversezi. Nu există pagină de contact sau „acționari” vizibili ai site-urilor. Este oricum o luptă în zadar cu un fenomen care depășește puterile unui singur om. E vorba de moralitate. Pe care ne e din ce în ce mai greu s-o mai avem în epoca piratării a orice. Iar dacă se piratează cărți și filme, ce pretenții să ai cu un amărât de blog pe care-l citesc câteva mii de oameni?

Așadar, azi am împlinit 2000 de postări. Să fiu eu sănătoasă și să mai scriu suficiente și interesante, că are cine le prelua 😉 Și voi să veniți aici ca să le comentați. Chestie pe care, apropos, vă provoc s-o ghiciți: dacă postările sunt 2000, câte comentarii credeți că sunt în total pe blog? Hai, cine ghicește sau se apropie cel mai mult de cifra exactă bea o bere cu mine. Fac eu cinste 😛

 *Pentru corectitudine am făcut un print screen cu numărul comentariilor în acest moment, ca să știm la care ne raportăm. Sper că aveți încredere că nu trișez 🙂

** Poza e luată de pe Facebook, ca să nu avem vorbe…

Etichete: bloggeri, blogging, citare, conținut online, copy/paste, media, nesimtire, online, preluare, site de știri, slider, tupeu