Îmi povestea mama deunăzi de fiica unor vecini, venită în vizită acasă, din Franța, unde s-a dus să practice arhitectura pe care n-o putea face în țară. Copil bun, ieșit din părinți cu studii superioare, la rândul lor din părinți intelectuali… ce mai, familie bună de câteva generații. Fata a plecat în Franța imediat după ce a terminat arhitectura aici, convinsă fiind că în țară nu are cum să se afirme în branșă. Părinții și-au băgat salariile de bugetari la saramură, plus pensia bunicului, ca să poată să trimită fata la un master acolo, apoi va reuși ea cumva să parvină, că doar e deșteaptă. Cred că sunt mai bine de patru ani de când e pe acolo și nu a reușit să găsească decât job-uri temporare, pe „nasturi” cum zice mama. Nimic care s-o îndreptățească să creadă că în felul ăsta își construiește cariera visată, ci un mod de a întinde viața de la o zi la alta, fără un orizont real de așteptare.
„Vino, mamă, acasă, de ce să stai acolo să mori de foame, dacă tot nu te angajează ăia!”, i-a zis mama, dezamăgită să afle că bietul copil cam face foamea prin cele străinătățuri. „Și aici ce să fac, tanti?” a întrebat-o fata, blocată în dilema miilor de tineri plecați prin Europa în ultimii ani, în căutarea câinilor cu covrigi în coadă. „Aici măcar ai casa și masa asigurate de părinți”, i-a zis mama.
Apoi s-a apucat să mă căineze și pe mine, care uite că nici eu nu am un job stabil, și abia trăiesc de azi pe mâine, și că în general nu am siguranța aia a zilei de mâine pe care o aveau ei când erau tineri. E foarte greu pentru oameni ca mama și chiar mai tineri decât ea, care au apucat pensia asta așa de mizerie cum e ea de la statul român, să priceapă stilul actual de viață (să-l numim așa eufemistic, ca să nu-i spunem dramă de-a dreptul). Mai ales că el este rodul alegerilor făcute de ei, la un moment dat. Dormim azi așa cum ne-au așternut părinții, chiar dacă asta înseamnă că ne-au distrus viitorul, dar au făcut-o cu cele mai bune intenții. Atât au putut.
Fiica vecinilor nu e singura de care aud în ultima vreme că nu reușește să trăiască visul european. Am cunoscuți care au stat mai mult sau mai puțin prin diverse țări, au muncit de s-au spetit și tot n-au ajuns „acolo”. Fie că li s-a urât cu binele și li s-a făcut un dor inexplicabil de greul din România, fie că și-au dat seama că muncesc pe salarii de imigranți, din care abia le ajunge să-și plătească chiria și să mănânce ceva, nicidecum să-și facă „o situație” acolo, la care visau aici. O amică îmi spunea că vrea să se întoarcă din Olanda, pentru că de câțiva ani nu reușește să găsească un job stabil. Că e sătulă să caute juma de an un servici și când îl găsește să fie pe câteva luni. Anii de aur ai Europei au coclit și gustul lor se simte poate cel mai acut în gura emigrantului, care se vede încă o dată dispensabil.
Țara nu-și permite să ne țină acasă (ne-a spus-o Băsescu pe șleau, dar implicit și toți ceilalți incapabili s-o facă să meargă), dar nici noi nu ne permitem Europa.
Pe de altă parte, acasă, avem doar câini, covrigii lipsesc în continuare. Siguranța zilei de mâine o au doar bugetarii și pensionarii, în naivitatea lor. Oameni care au mers conștiincioși la vot în ultimii 20 de ani, crezând, poate, că le fac un bine copiilor lor. Ca urmare, alte mii de tineri care n-au avut curajul să emigreze – lasă, mamă, că ne descurcăm noi aici/jumătate dintre familiile din România nu au niciun membru salariat – trag targa pe uscat acasă. Fie că au făcut o facultate inutilă, fie că au doar aspirații absurde, învățate intensiv la orele de uitat la TV. Ce să alegi din ei? Îmi spunea un director de închisoare că patronii refuză în general să angajeze deținuți tineri, chiar dacă sunt o mână de lucru captivă, deci nu ar face nazuri la muncă. Pentru că tinerii au reputația că nu se poate înțelege nimeni cu ei. În plus nu știu să facă nimic. Trebuie învățați, și nu are nimeni răbdare să piardă timp și bani cu asta. Presupunând că și ei vor să învețe. Se pare că toți uităm că la un moment dat în viață am fost în postura asta ingrată. În care cineva a avut răbdare cu noi.
Patronii sunt și nu prea de blamat în ecuația asta. La fel cum și omologii lor europeni profită de o situație generală: piața muncii e inundată de forță de muncă tânără care habar n-are pe ce lume trăiește sau care are pregătire neadecvată la nevoile pieței. Nu ne e ușor nici nouă, ăstora aflați la mijlocul vieții de salariați, darmite ăstora mici care vin din urmă plini de speranțe deșarte. Dar nu privații sunt chemați să rezolve problemele pieței muncii, nici pe ale sistemului de învățământ. Ei cel mult le speculează.
Partea proastă e că părinții de azi par a nu înțelege nici ei situația, deși ar trebui să fie ceva mai ancorați în meandrele concretului decât biata mama. Mi se pare aproape criminal modul în care continuă să le amaneteze viitorul copiilor lor plătindu-le studii inutile de genul meteorolog – că e o meserie cu ascensiune în TV – sau jurnalist – pentru că Mircea Badea…
Ne prefacem că nu vedem că toate alegerile pe care le-am făcut până acum ne-au adus în blocajul ăsta. Am ales politicieni incapabili și corupți care n-au fost în stare să guverneze țara și au alungat jumătate din forța de muncă peste granițe. Persistăm în alegeri greșite, făcând din viitoarele generații ori niște asistați social în țară (care vor alege la rândul lor după aceleași modele, pentru copiii lor), ori niște sclavi în Europa.
Când și cine va rupe cercul ăsta vicios va fi stăpânul lumii. Eu una mă declar incapabilă măcar să-mi imaginez care ar fi soluția.
Inclusiv in China absolventii au probleme cu angajatul, chiar si cei trimisi la studii in strainatate, mai ales in orasele mari