Îmi povestea mama deunăzi de fiica unor vecini, venită în vizită acasă, din Franța, unde s-a dus să practice arhitectura pe care n-o putea face în țară. Copil bun, ieșit din părinți cu studii superioare, la rândul lor din părinți intelectuali… ce mai, familie bună de câteva generații. Fata a plecat în Franța imediat după ce a terminat arhitectura aici, convinsă fiind că în țară nu are cum să se afirme în branșă. Părinții și-au băgat salariile de bugetari la saramură, plus pensia bunicului, ca să poată să trimită fata la un master acolo, apoi va reuși ea cumva să parvină, că doar e deșteaptă. Cred că sunt mai bine de patru ani de când e pe acolo și nu a reușit să găsească decât job-uri temporare, pe „nasturi” cum zice mama. Nimic care s-o îndreptățească să creadă că în felul ăsta își construiește cariera visată, ci un mod de a întinde viața de la o zi la alta, fără un orizont real de așteptare.
„Vino, mamă, acasă, de ce să stai acolo să mori de foame, dacă tot nu te angajează ăia!”, i-a zis mama, dezamăgită să afle că bietul copil cam face foamea prin cele străinătățuri. „Și aici ce să fac, tanti?” a întrebat-o fata, blocată în dilema miilor de tineri plecați prin Europa în ultimii ani, în căutarea câinilor cu covrigi în coadă. „Aici măcar ai casa și masa asigurate de părinți”, i-a zis mama.
Apoi s-a apucat să mă căineze și pe mine, care uite că nici eu nu am un job stabil, și abia trăiesc de azi pe mâine, și că în general nu am siguranța aia a zilei de mâine pe care o aveau ei când erau tineri. E foarte greu pentru oameni ca mama și chiar mai tineri decât ea, care au apucat pensia asta așa de mizerie cum e ea de la statul român, să priceapă stilul actual de viață (să-l numim așa eufemistic, ca să nu-i spunem dramă de-a dreptul). Mai ales că el este rodul alegerilor făcute de ei, la un moment dat. Dormim azi așa cum ne-au așternut părinții, chiar dacă asta înseamnă că ne-au distrus viitorul, dar au făcut-o cu cele mai bune intenții. Atât au putut.
Fiica vecinilor nu e singura de care aud în ultima vreme că nu reușește să trăiască visul european. Am cunoscuți care au stat mai mult sau mai puțin prin diverse țări, au muncit de s-au spetit și tot n-au ajuns „acolo”. Fie că li s-a urât cu binele și li s-a făcut un dor inexplicabil de greul din România, fie că și-au dat seama că muncesc pe salarii de imigranți, din care abia le ajunge să-și plătească chiria și să mănânce ceva, nicidecum să-și facă „o situație” acolo, la care visau aici. O amică îmi spunea că vrea să se întoarcă din Olanda, pentru că de câțiva ani nu reușește să găsească un job stabil. Că e sătulă să caute juma de an un servici și când îl găsește să fie pe câteva luni. Anii de aur ai Europei au coclit și gustul lor se simte poate cel mai acut în gura emigrantului, care se vede încă o dată dispensabil.
Țara nu-și permite să ne țină acasă (ne-a spus-o Băsescu pe șleau, dar implicit și toți ceilalți incapabili s-o facă să meargă), dar nici noi nu ne permitem Europa.
Pe de altă parte, acasă, avem doar câini, covrigii lipsesc în continuare. Siguranța zilei de mâine o au doar bugetarii și pensionarii, în naivitatea lor. Oameni care au mers conștiincioși la vot în ultimii 20 de ani, crezând, poate, că le fac un bine copiilor lor. Ca urmare, alte mii de tineri care n-au avut curajul să emigreze – lasă, mamă, că ne descurcăm noi aici/jumătate dintre familiile din România nu au niciun membru salariat – trag targa pe uscat acasă. Fie că au făcut o facultate inutilă, fie că au doar aspirații absurde, învățate intensiv la orele de uitat la TV. Ce să alegi din ei? Îmi spunea un director de închisoare că patronii refuză în general să angajeze deținuți tineri, chiar dacă sunt o mână de lucru captivă, deci nu ar face nazuri la muncă. Pentru că tinerii au reputația că nu se poate înțelege nimeni cu ei. În plus nu știu să facă nimic. Trebuie învățați, și nu are nimeni răbdare să piardă timp și bani cu asta. Presupunând că și ei vor să învețe. Se pare că toți uităm că la un moment dat în viață am fost în postura asta ingrată. În care cineva a avut răbdare cu noi.
Patronii sunt și nu prea de blamat în ecuația asta. La fel cum și omologii lor europeni profită de o situație generală: piața muncii e inundată de forță de muncă tânără care habar n-are pe ce lume trăiește sau care are pregătire neadecvată la nevoile pieței. Nu ne e ușor nici nouă, ăstora aflați la mijlocul vieții de salariați, darmite ăstora mici care vin din urmă plini de speranțe deșarte. Dar nu privații sunt chemați să rezolve problemele pieței muncii, nici pe ale sistemului de învățământ. Ei cel mult le speculează.
Partea proastă e că părinții de azi par a nu înțelege nici ei situația, deși ar trebui să fie ceva mai ancorați în meandrele concretului decât biata mama. Mi se pare aproape criminal modul în care continuă să le amaneteze viitorul copiilor lor plătindu-le studii inutile de genul meteorolog – că e o meserie cu ascensiune în TV – sau jurnalist – pentru că Mircea Badea…
Ne prefacem că nu vedem că toate alegerile pe care le-am făcut până acum ne-au adus în blocajul ăsta. Am ales politicieni incapabili și corupți care n-au fost în stare să guverneze țara și au alungat jumătate din forța de muncă peste granițe. Persistăm în alegeri greșite, făcând din viitoarele generații ori niște asistați social în țară (care vor alege la rândul lor după aceleași modele, pentru copiii lor), ori niște sclavi în Europa.
Când și cine va rupe cercul ăsta vicios va fi stăpânul lumii. Eu una mă declar incapabilă măcar să-mi imaginez care ar fi soluția.
Erata: CATEVA zeci de mii de locuri…
– primul impuls e sa ma gandesc si eu sa formulez o posibila solutie. dar imediat imi dau seama ca e in zadar. din pacate, solutiile vor fi doar inviduale – au mult mai mari sanse sa dea rezultate decat incercarile de a rezolva la nivel de tara/bransa
– si, da, in mai toata Europa e mai greu cu joburile. s-au dus anii ’70 cand la vest de Cortina de Fier era paradisul pe pamânt. am mai spus-o catre cunoscuti, ma exprim acum si online: trendul ca oamenii sa-si ia 2-3 joburi e in crestere. vor fi tot mai multi, chiar oameni cu meserii care pana de curand treceau ori ca bine platite ori foarte sigure (medici, arhitecti, profesori, experti pe diferite domenii i.e. contabil, inginerie) care isi vor lua al doilea job, uneori al treilea ca sa iasa pe zero cu banii la sfarsitul lunii. un caz particular pensionarii. marele lor „avantaj” (cei care sunt sanatosi) e ca au timp. am auzit pe multi spunand: „Da’ ce, n-am muncit destul !?”
Îmi pare rau, nu am nimic cu ei, dar pur si simplu nu va fi de unde. Solutia e sa-si caute un job de baby-sitter, de adus copii de la scoala, de ajutat la lectii, de ajutat pe cativa lei pe oriunde se poate, la scara blocului, la biblioteca, la biserica, la fundatia X, ajutor de ghid turistic, casier..etc Sau poate ca cel mai mult unde va fi nevoie ar fi ca pensionarii sanatosi sa-i ajute pe pensionarii bolnavi.
Cred ca vin vremuri mai grele, dar care de fapt, au mai fost. Era normalitatea pana sa apara sistemul de pensii. Doar ca noi aveam alte asteptari.
solutia este sa isi caute job non-stop, sa foloseasca timpul ‘liber’ pentru instruire, eventual o recalificare pe ce se cauta azi, sa lucreze la ONGuri pentru experienta si respect de sine.. sa incerce idei de afaceri cu capital intial foarte mic.. toate in acelasi timp!
da, cu alte cuvinte, asta cred si eu
Mă scuzați, dar arhitectura nu-i o meserie oarecare – faci facultatea -găsești de lucru (că doar peste tot se construiește).
Numai că profesiunea asta e cu dichis, aflîndu-se la intersecția dintre artă și tehnică – altfel îți proiectează casa chiar și un inginer constructor (unii o fac). Mai intră pe rol FUNCȚIUNILE: cum împarți spațiul, ca să nu dai cu ușa în capul celui ce trece pe culoar, etc. Sînt arhitecți străluciți care o dau în bară la funcțiuni (Le Corbusier) și invers. Deci a străpunge în Occident prin arhitectură e mult mai greu decît, să zicem, prin medicină. Ai ”chemare” – bine – n-ai, trăiește din case țigănești.
Nu sînt nici arhitect, nici inginer constructor.
Studiile plătite in străinătate sunt bani aruncați pe apa sâmbetei. Dacă poama nu e capabilă sa se autointretina la studii sau sa obțină o bursa, merge acolo degeaba. Iar părinții se aleg doar cu fala temporara ca au un copil cu studii in străinătate, dar cu un cost imens.
Subscriu 100%.
tocmai avem un caz in familie si pentru ca le-am prezentat si partea reala a lucrurilor, cu unele aspecte extrem de concrete, aratandu-le ca dintre toate variantele avute la dispozitie domnisoara a ales-o pe cea mai dificila si pe cea mai costisitoare pentru parintii ei. prin urmare, toti, de la catel la purcel ,sunt foarte suparati pe mine! o bunica a rabufnit si mi-a spus: „cat de rau esti! in loc sa te bucuri!”…
acum cand cei care erau prezenti la discutii ma suna la telefon ma prezint „ati sunat la raul absolut din univers”!
singurul si marele castig din toata tarasensia, in desfasurare, este faptul ca totul e o lectie de viata pentru junioara mea, care este inca la generala!
a, se mai bucura si banca la care parintii fetei fac un imprumut…
Uite o solutie: daca 10% din absolventii unei facultati nu isi gasesc loc de munca in domeniul in care au invatat (si in conditiile in care au dorit sa lucreze), atunci decanul si pro-decanul nu mai dreptul sa lucreze niciodata in invatamant. Daca 99% vor fi angajati, atunci decanul si prodecanul vor avea o prima de 100.000 de euro.
Asta va forta unveristatile sa aiba absolventi doar studentii merituosi si le va obliga sa coopereze cu firmele si sa ceara subventii de la stat pentru un numar adecvat de student…. pe scurt sa pregateasca bine studentii si sa lege cererea de oferta pe piata muncii.
solutia asta e din categoria ,,cum sa faci pisica sa cante la oboi” . e plina lumea de utopii.
Poate n-ar strica un brainstorming de soluții utopiste :-). Cine ar fi zis că omul o să se plimbe cu avionul? Se pare că trăim în utopiile unor nebuni ai veacurilor trecute care au îndrăznit să viseze :-). Hai să facem o plimbare în timp până în perioada acuzelor de vrăjitorie și să le spunem că noi navigăm pe internet, să testăm dacă scăpăm, 😉 – adică trag cu ochiul, că arc n-am :-P.
Și, că tot veni vorba de pasageri (în avioane, în vieți…), măcar dacă ne-am construi zburătoare prin norii cerului (și ai minții…), nu și de ucis… că unii visează și omul de aur cu inimă de… cu ce alta decât de metal: bum-bum! 😛
Zic de mult ca solutia nu poate fi decit individuala, de cind am vazut ca nu ma pot plia dupa o majoritate sau minoritate, si pic tot timpul in marja de eroare. Asa ca am gasit solutia pentru mine de fiecare data, incercind sa folosesc situatiile prin care am trecut in favoarea mea. Cum cred ca trebuie sa faca orice om. Nu iese din prima, nici din a „n”-a, si nici din ultima, daca „n-ai pe cineva, undeva”, dar asta nu e o problema. Din punctul meu de vedere, vorba cintecului, sfirsitul nu e niciodata aici. So keep walking.
Pot sa-ti spun ca din punctul meu de vedere, sa muncesc in afara tarii si sa am bani aproape de-ajuns cat sa traiesc, e totusi de preferat decat sa ma intorc in tara.
Din cei 17 ani de munca (atat am avut cand am plecat din tara), doar cativa sunt trecuti in cartea de munca. Pentru ca patronii preferau sa nu plateasca taxe, iar eu eram prea disperata si cu foamea-n gat sa mai pot protesta.
E adevarat ca nu umbla cainii cu covrigi in coada nici prin Vestul Europei, insa chiar daca e multa discriminare si salariul meu va fi intotdeauna unul de imigrant, am macar dreptul de-a supravietui decent.
Si nu ma refer doar la cainii de pe strada, ci si la atitudinea celor din jur.
Cand imi aduc aminte acum, cat de plina de furie eram de dimineata de la 6, cand se apuca vecinul sa bata table pe balcon, pana seara la 12 cand urla muzica de la alt vecin, trecand prin sesiuni de dat cu bormasina cu orele si batut cu ciocanul (in fiecare blestemata de zi, cat am trait in Bucuresti), nu-mi vine sa cred ca n-am crapat de nervi.
Ca sa nu mai spun de maini pe fund pe strada si in mijloacele de transport, furat din geanta, din buzunare, de pe birou, la rautatea gratuita a 99% din populatia Bucurestiului, iti spun ca prefer sa fiu tratata aici ca un cetatean al lumii a treia, decat sa ma intorc acolo.
Sorry, asta nu e o oda adresata vietii in afara tarii, ci doar ce simt eu.
Sunt foarte multe lucruri frustrante si aici, si e al naibii de greu sa fii singur, fara sa ai cu cine schimba o vorba macar o data pe luna, sa nu te intrebe nimeni daca ai murit sau nu, insa lucrurile mici de genul „sa am liniste, sa fie curat, sa nu-mi sfasie cainii copilul, sa nu-mi puna seful mana pe fund si sa nu ma pipaie nimeni in autobuz”, sunt cumva mai importante decat sentimentul ca sunt singura pe lume si toate greutatile sunt doar in carca mea.
Ma amuza prezumtia ca daca dai la meteorologie sau la geografie (cum e linkul din articolul de la tine) atunci sunt niste studii inutile sau ca o sa ai un loc de munca prost platit….
Daca e doar sa ne luam in domeniul georgrafiei, se cauta la greu si se plateste bine in domeniul de date geospatiale in zona digitala…
Dar nu e vorba doar de bani – ci de ceea ce iti place sa faci – poti sa faci cea mai tare si profitabila facultate, daca iti vei uri jobul, atunci oricum o sa-l faci prost…
Nu asta e prezumția. Ceea ce pune semne de întrebare este concurența, pasiunea bruscă a unei mari părți din populația tânără de a studia respectivele discipline, altfel onorabile și poate de viitor, cine știe?
Sunt perfect de acord cu ultima propoziție din comentariul tău, doar că din păcate la vremea bacalaureatului cei mai mulți dintre noi habar nu aveam ce meserie vom iubi. Lucru valabil și la alte vârste.
Eu m-am hotarat asupra meseriei cam cu 7 ani inaintea bacalaureatului, iar propaganda pe care mi-a facut-o maica-mea cu „ASE-ul in sus, ASE-ul in jos, ASE-ul e de viitor” nu m-a impiedicat sa dau admitere si la Automatica pe langa ASE 🙂
Acum sunt programator si n-o duc rau. Cea mai mare problema a mea ca sunt dator la un credit ipotecar inca mai mare decat valoarea apartamentului, desi platesc deja la el de 6 ani.
Iar cu iubirea meseriei, chestia a fost valabila pana prin 2006-2007. Acum sunt prizonierul meseriei 🙂
Te reprofilezi…business analyst, solution architect…treci de cealalta parte a baricadei 🙂
Si eu sunt una dusa de acasa. Si eu lucrez cu contracte pe perioada determinata (care pana acum s-au prelugnit dar..). Si in alte parti nu sunt joburi asa, sa se lafaie pe strada si sa stea cu mana intinsa… Ca o conlcuzie personala, dupa experienta mea si a celor din jur: reusita depinde doar de mine si interiorul meu. Da, sunt oameni care se considera fericiti si impliniti cu un minim financiar si ceva libertate. Dar cum ajungem fericiti?
Raspuns: fericirea vine din alegerile proprii!. Si in Ro si in alte tari, viata e dinamica, de noi depinde cum ne adaptam. Sa dau un exemplu (nu mai stiu cum e in provincie!), dar in Buc. un lacatus castiga si 100 lei la interventie de urgenta ( deplasat si deblocat o usa, timp: 1-2 ore). Daca are nr de tel. public, impreuna cu inca o persoana (pt a putea oferi permanenta si pleca alternativ in concediu), si asta ii ofera in medie 1 interventie pe zi; si pe langa, o activitate zilnica de 4 ore, eu consider ca omul ajunge la un venit financiar f.bun. Sau alt exemplu, un electrician ia manopera pe o interventie de 4 ore: 100-150 lei. Sa comparam cu un contabil/avocat ce lucreaza cu minimul pe economie si se vaicareste. Practic, joburile in ziua de astazi sunt dictate de dinamica pietei.
Acea stabilitate care o vaneaza batranii (la stat, unde era vorba „noi ne facem ca muncim, voi va faceti ca platiti”) nu mai e o posibilitate pt mine.
Si aici, interbarea este: cum sa ne facem suficient de dinamici? Cum sa ajutam copilul sa fie dinamic? Prin libertate si incredere in el. Ce daca e coafeza!! daca e una buna, poate sa castige mai bine decat un contabil. Daca are si educatie financiara, isi va deschide firma si o va face profitabila. Sunt meserii la moda pt cativa ani, de noi depinde daca le ‘prindem’ si profitam de ele. Uite, acum la moda mi se par asistentele de farmacie (2000-3000 lei salariu, dupa un curs de 2 ani, unele studii private fac si in 1,5 ani).
Unii se adapteaza oriunde ar fi (la tara, la oras, Bucuresti/Constanta/ Bruxelles etc). Altii nici la mama acasa, unde nu platesc chirie/intretinere. Dar daca sta acasa cu mama, sansele de adaptare se diminueaza la 0: nu mai au motivatie. In cazul de mai sus, daca ar fi fost nevoita fata sa se intretina din facultate, credeti ca mai ajungea aici? Fie abandona /schimba directia de la 20 ani, fie s-ar fi zbatut si reusit, ca si alti arhitecti.
Ce fac pt asta? invat din cand in cand ceva (acasa). Am mici solutii care nu va vor lasa sa mor de foame, si care ma tin activa, in contact cu piata, plus imi ofera o ‘eliberare’ lejera de anumite servicii.
p.s. am avut 2 colegi absolventi de arhitectura lucrand in informatie. Au invatat singuri /altul a facut un curs de 1 an. Altii au renuntat la meserie, plecand treptat pe ceea ce au visat: unul e in creatie, altul e fotograf etc.