M ă întreba cineva aseară dacă am făcut decalogul meu livresc, la cererea prietenilor de pe Facebook care m-au provocat la întrecerea asta socialistă, a publicării lecturilor definitorii dintr-o viață de om. Nu l-am făcut dintr-un motiv pe care eu îl găsesc întemeiat: nu cred că mă pot limita la zece cărți. Nu c-aș fi mai citită decât alții, dar cred că eu, cea de acum, sunt rezultatul luptei date între toate cărțile citite până acum și experiențele din viața reală, deci nu am cum să nominalizez câteva cărți anume, ba să le și amestec între ele ca mere cu pere, de vreme ce fiecare perioadă a vieții a fost marcată mai mult sau mai puțin de alt gen de lecturi.
Sunt cărți despre care credeam că „mă definesc” într-o perioadă, dar de care nu mă mai simt atât de legată azi. Ba poate unora le port și pică, pentru că m-au influențat și m-au făcut romanțioasă și bleagă, deși, cum îmi replica interlocutorul meu de aseară, nu cărțile sunt de vină că asta ai înțeles tu din ele 🙂
Așa e, nu e nimeni de vină că în adolescență am recitit de zeci de ori Pe aripile vântului (Margaret Mitchell), La Medeleni sau Lorelei (Ionel Teodoreanu), La paradisul femeilor (Emile Zola) sau Jane Eyre (Charlotte Brontë) și am așteptat ca proasta timp de 20-30 de ani de atunci să-l găsesc pe Rhett Butler, pe domnul Mouret sau măcar pe Catul Bogdan, bărbați care să fie capabili să mă descopere acolo unde nimeni nu știe că sunt. Am dat în schimb numai peste „fii risipitori” ca ai lui Radu Tudoran 😉
Nu știu cât de mult m-au format, ca om, mușchetarii lui Dumas, lecturile obligatorii din programa școlară, cărțile de aventuri cu scurte pasaje erotice, citite pe furiș pentru că nu erau pentru vârsta noastră, dar știu sigur că nu m-au format, deși ar fi trebuit, alte lecturi pentru care aș fi avut nevoie de o îndrumare de care nu am avut parte nici în familie, nici la școală. N-am crescut într-o familie de intelectuali ca alții așa că am citit ce mi-a picat în mână și ce se găsea în anii comunismului în librării sau bibliotecile școlare.
Am încercat să recupereze pe cont propriu mai târziu, dar probabil asta cu cititul la timp este precum luatul de vitamine în perioada de creștere. Așa că nu știu cât m-au mai definit-format cărți pe care le-am descoperit în ultimii ani, dar știu că măcar mi-au plăcut și mi-au schimbat treptat gusturile și așteptările de la o carte sau un autor. L-am descoperit pe Jose Saramago dintr-o întâmplare, acum câțiva ani, pe Petru Dumitriu (Cronică de familie) datorită unui ziar care l-a reeditat, pe Mihail Bulgakov (Maestrul și Margareta) în metrou, în urma unei discuții cu un coleg de EVZ, pe Orwell (1984) și Huxley (Minunata lume nouă) din recomandarea unui prieten, pe Robert Pirsig (Zen and the Art of Motorcycle Maintenance) datorită blogului care mi-a adus oameni și cărți noi în viață, pe Anna Frank și al ei jurnal sau pe Philip Roth (Pastorala americană) datorită clubului de carte… și tot așa.
Nu mă ține memoria să enumăr câte cărți mi-au plăcut în ultimii ani sau poate că am devenit pretențioasă și nu mi-au plăcut atât de multe pe cât mi s-a părut la momentul lecturii. Profit, însă, de ocazia asta ca să vă spun că acum citesc una dintre cele mai interesante cărți-documentar din ultima vreme: Lebedele sălbatice – trei fiice ale Chinei (Jhung Chang), carte pe care o vom dezbate la clubul de carte luna viitoare. Pentru că are vreo 500 de pagini, iar unii citesc numai în metrou, s-a convenit la ultima întâlnire că ne vom vedea pe la mijlocul lunii (adică în jur de 19 septembrie) ca să vedem în ce stadiu se află unii și alții cu cititul. Și, desigur, în subsidiar, ca să mai sorbim un vin la o terasă, că tot a devenit clubul ăsta un prilej de degustări bahice 😉
Dacă folosește la ceva leapșa asta cu enumerarea de cărți definitorii dintr-o viață, vă recomand, așadar, cartea asta, ca să nu rămânem la liste docte de titluri citite cândva, să mai punem mâna și pe câte o carte acum în actualitate 😉 Și de ce nu, dacă tot o citiți, poate ne și cunoaștem în realitate, căci o carte citită și nediscutată cu alții e ca atunci când faci o listă de titluri mișto și nu-ți merge Internetul ca s-o publici pe Facebook 😉
Intotdeauna m-au intimidat cei care citesc Ulysses (a lu’ James Joyce, nu altceva) in versiunea originala in metrou. Pe de alta parte… o carte necitita pe Facebook nu exista, nu-i asa? 🙂
Ceva impresii de prin haremurile turcesti n-ai?
… Ca pentru vizitatorii circotasi, dar consecventi 🙂
Vin și alea, nițică răbdare că nu dau turcii 😉
La o prima strigare decalogul meu ar fi asa: the god delusion (dawkins), pavilionul cancerosilor (soljenitan), dragostea in vremea holerei (marquez), flori pentru algernon (daniel keyes), conjuratia imbecililor (toole), la medeleni (teodoreanu), lolita (nabokov), idiotul, crima si pedeapsa (dostoevski), dune (frank herbert). Sunt desigur doar cateva din cartile care si-au pus amprenta pe dezvoltarea mea, dar e f greu sa le pigulesti pe toate din creier asa subit 🙂
Știam eu că uitasem ceva 🙂
spufi,
N-ai vrea sa detaliezi in ce fel si-a pus aprenta pe dezvoltarea ta Dune de frank herbert?
Cartea mi-a placut si mie, din cand in cand mai recitesc cate un volum din serie.
geo, un exemplu random ar fi mantra cu frica ucide mintea, pe care inca o mai repet cand si cand insa overall toate simbolurile si metaforele pe care le-am inteles si interiorizat mi-au influentat „paradigma”, avand in vedere ca prima oara am citit Dune la 15 ani, si la fiecare re-citire mai intelegeam cateva ceva nou.