D e câteva zile, de când colind străzile Istanbulului, am dezvoltat o obsesie pentru pisici. De vină e şi dorul de Toshiba, evident, dar şi dragostea turcilor pentru animale. Străzile lor sunt pline de farfurii, castroane, cutii cu apă şi mâncare uscată pentru câini şi pisici. Câinii sunt mai rari, toţi au cercel în ureche, sunt uneori şi de rasă – dar pare că trăiesc pe străzi. Pisicile, însă, flanchează aproape fiecare uşă, treaptă sau pervaz, fie că e o zonă rezidenţială de lux sau una mai rău famată. De toate vârstele, culorile şi dimensiunile, mai jigărite sau mai îngrijite, în general cam atletice, ca să nu zic slabe, se vede că trăiesc în libertate, deci cutreieră în voie uriaşul Stanbul. 
Pare că pisicile sunt numitorul comun al tuturor raselor, religiilor, statusurilor sociale sau economice care s-au adunat aici, pe malurile Bosforului. O babilonie, din punct de vedere al comerţului, circulaţiei, distracţiei, dar o uniune în dragostea sau măcar toleranţa faţă de animale. Iar asta spune mai multe despre oamenii care trăiesc aici decât alte prejudecăţi pe care le avem toţi despre diferite popoare. Başca faptul că deşi locuiesc în Taksim – un fel de Ferentari la puterea a doua – n-am văzut o coadă de şobolan pe străzi, ceea ce mi s-a întâmplat în Bucureşti, în timp ce mâncam la terasa de la Caru cu bere, de exemplu 😉 Dar hai mai bine să ne uităm la pozele cu pisici pe care le tot fac eu de patru zile:
recomand si documentarul Kedi (2016)
https://www.imdb.com/title/tt4420704/?ref_=nv_sr_1