Cu piciorul prin Cappadocia

 

În Cappadocia am ajuns din întâmplare. Plecasem din București spre mare şi am uitat să mă mai opresc 😉 La Istanbul s-a întâmplat ceva și abia acolo am dat o căutare pe Internet, ca să văd ce trasee poți să faci prin Turcia. Cappadocia s-a desprins dintre toate pentru că – n-o să mă credeți – numele îmi suna familiar de la incantațiile popilor din bisericile noastre ortodoxe. Zic popii ceva despre unii din Cappadocia și Eritrea…

De la Istanbul m-am lăsat furată de excelentele autostrăzi şi drumuri naţionale ale turcilor. Mai întâi spre Ankara, apoi spre sud, şi aşa am ajuns în inima Cappadociei. În total vreo 800 de km față de Istanbul. Se pot face și cu avionul, cică, dar la noi ideea era de mers fără ţel prin Anatolia, experienţă dragă oricărui iubitor de drumuri. De altfel drumul îți permite să te oprești și să descoperi și alte chestii pe care făcătorii de top-ten-uri cu vacanțe de vis le omit. De exemplu înainte de a ajunge la destinație drumul s-a învecinat multă vreme la dreapta cu un imens lac sărat, secat – Tuz Gölü. Un peisaj cu care nu m-am mai întâlnit, cât vezi cu ochii un platou cu sare, albă ca zăpada, și niște omuleți desculți mergând pe ea sau îngropându-și picioarele în sare, chipurile pentru vindecări miraculoase.

  

La fel, la plecarea din Cappadocia, spre litoralul din sudul Turciei, am dat întâmplător peste un alt lac secat, îmresurând un vulcan mort. Se pare că aici priveliștea e mai frumoasă când lacul e plin cu apă. Dar nici acum nu era banală.

 Cel mai frumos apus din lume

Cappadocia nu e un oraș propriu-zis, ci o regiune destul de întinsă în inima Turciei, ce cuprinde mai multe provincii și orașe măricele – Aksaray , Nevsehir , Nigde , Kayseri, Kirsehir. În mijlocul zonei tronează ditamaia muntele, Erciyes, de peste 3900 de metri înălțime, care se pare că se face vinovat de relieful cappadocian, adică roci vulcanice de forme ciudate (turiștii le zic coșuri de fum, mie mi s-a părut că pe alocuri semănau cu niște p…le, sau hai să le zicem ciuperci cu pălării țuguiate). În rocile astea, se pare destul de ușor de scobit, și-au săpat oamenii adăposturi, cu mii de ani înainte de Google și chiar de Cristos. Așa se face că acum putem noi, turiștii, să vizităm adevărate orașe subterane rămase din 3000 B.C. sau să ne cazăm în „resorturi” care se numesc prețios și oximoronic „premium cave” – adică grote premium… .

Pentru că în numai câteva zile nu poți decât să zgârii suprafața grotelor, după cum zicea cineva, am purces la întâmplare, dis de dimineață, cu mașina printre pietre, din Urgup (orășelul în care am găsit cea mai ieftină cazare, cam 20 de euro dubla pe noapte inclusiv mic dejun) spre Goreme, considerat epicentrul zonei, locul care arată și chiar e numit muzeu de istorie în aer liber. Este de altfel și în patrimoniul UNESCO.

         

Nu ne-am lăsat furați de acele „trebuie” din site-urile de turism, ci am mers după ochi. Plăcuțele de semnalizare ale turcilor sunt suficiente ca să te atragă într-o parte sau alta a drumului. Așa am descoperit un soi de platou deasupra stâncilor, de pe care – eram avertizați la intrare – se vede cel mai frumos apus din lume. Numai 2 lire.

Am decis că revenim acolo la apus, așa că ne-am dus mai departe. La Goreme ne-am plimbat pe străduțele săpate în piatră și printre casele-grotă, am ajuns iar pe o culme de unde se vedea toată valea aia cu … coșuri de fum 😉

     

În Goreme am primit de la un puști o hartă turistică printată pe un A4, și l-am întrebat, inspirați de pozele de pe hartă: da asta ce e?, dar asta? și la ce distanță sunt de noi? Și uite așa ne-am trezit că ajungem și la Derinkuyu – la vreo 50 de km distanță de Goreme – cel mai mare oraș subteran în care s-au ascuns oamenii din calea invadatorilor.

  

Interesant că chiar și aici, la mama naibii, unde n-ai zice că a ajuns civilizația, intrarea în orașul subteran este reglementată la fel ca în orice muzeu modern din Istanbul: bilete înseriate, scanarea codului de bare la intrare. Înăuntru, din păcate, am nimerit în urma unui vizitator mult plimbat prin locuri însorite, că puțea de trăsnea a transpirație din aia de câteva zile. Orașul subteran nu avea instalație de climatizare/odorizare. Noroc că totuși Derinkuyu e cel mai mare, adânc, larg, lung… oraș subteran dintre numeroasele cu care se laudă turcii în zonă, așa că la un moment dat am reușit să ne obișnuim cu duhoarea. Oricum, dacă suferiți de claustrofobie nu e un loc de vizitat.

Rămâne o curiozitate, totuși, cât și cum s-a muncit la grotele astea, într-o vreme în care sfânta bormașină nu se inventase. Altfel vă dați seama ce concerte ar fi fost prin zonă în anul 3000 B.C. dimineața pe răcoare?

Pe drumul de întoarcere spre apusul fabulos din Goreme am dat și peste valea Ihlara, iarăși o formă de peisaj interesantă, o prăpastie verde săpată practic de o apă în niște stânci. De-a lungul ei, pe câțiva km, oamenii și-au făcut așezări, iar azi întreprinzătorii turci au ocupat luciul de apă cu cârciumi plutitoare.

Oferta personalizată din acest drum de 50 de km a fost că la un moment dat ne-a prins ploaia, ne-am cam rătăcit pe un drum local, ne-a tăiat calea o broască țestoasă, iar peste câmp ni s-a arătat și un curcubeu.

 

Ziua a sfârșit cu fabulosul apus, care de fapt nu s-a confirmat, din cauza norilor. Totuși, cât l-am așteptat am avut parte de acel moment aproape elegiac după care trebuie că plecasem special de acasă: am stat pe una dintre canapelele puse deasupra stâncilor și am privit în gol.

  

 

Pentru câteva minute pământul meu a încetat să se mai învârtă, iar la final am deschis ochii și am văzut lumina asta. Maximum pe care soarele l-a putut da în lupta cu norii care – zic ghizii – apar foarte rar prin Cappadocia. Dacă mă întrebați pe mine, pentru acele câteva momente de suspendare a timpului și a lucrurilor a meritat tot concediul ăsta.

Ah, și da, nu am zburat cu balonul în Cappadocia, deși figurează pe locul 1 în multe top-uri. Dacă aș fi avut, nu știu dacă aș fi dat 130-160 de euro pentru un loc într-o nacelă cu alți 15-20 de oameni, ca să văd Cappadocia de sus, la 5 dimineața. Așa că a fost mai bine că nu i-am avut 😉 Cappadocia s-a văzut suficient de bine și așa.

O să urmeze niște impresii din Istanbul, dar până atunci am mai scris despre pisicile din Istanbul, despre cel mai bun pepene mâncat la Topcapi și despre motoarele Turciei la poarta Europei.

Etichete: Cappadocia, Goreme, oraș subteran, slider, Turcia, Tuz Gölü, urgup, vacanta