Jocurile sunt făcute

Alegerile și natalitatea: copiii se nasc acolo unde oamenii nu se întreabă cum îi vor educa sau ce fel de viață le oferă, ci unde e foame și disperare, iar futaiul e singura formă de entertainment. Așa se întâmplă și cu votul.

U n prieten și-a făcut o căsuță pentru apropiata ieșire la pensie, într-un sat din Oltenia. 85% dintre locuitori satului sunt dependenți de o formă de ajutor social și, pe cale de consecință, degrabă ascultători ai primarului care le plătește. Prietenul meu zice că nu încape îndoială, toată suflarea satului îl va vota pe candidatul la președinție din partidul primarului. Nu importă care partid, tot dracul ăla e pentru sătenii a căror viață e la fel de zeci de ani și va fi la fel și în următoarele cincinale.

Nu există locuri de muncă, investiții, planuri, proiecte, nici intenții măcar. E un loc mort, în care oamenii trăiesc de azi pe mâine, din ce le crește prin bătătură și din ajutoarele de la stat. Totuși, în ultimul an s-a petrecut unica investiție din zonă: un cuplu potent financiar de la oraș a cumpărat niște moaște din Grecia și le-a adus la una din mănăstirile de călugări din apropiere. Pentru că oamenii se pricep la afaceri au făcut și un plan de biznis în care este implicat starețul mănăstirii și din care, evident, urmează să se scoată niște bani. Important e cum vinzi minunile pe care știu ele, moaștele, să le facă.

Satul din Oltenia există în fiecare județ, plus sau minus moaștele. Ieri am fost cu treburi într-un sat din Călărași, unde am tot mers cu diverse ocazii în ultimii șase ani. De fiecare dată când ajung acolo mă întreb dacă o fi reparat cineva drumul care ocolește orașul Călărași, ca un fel de centură. Nu era nici de data asta reparat. E o succesiune de cratere în niște plăci de beton puse una lângă alta, probabil dinainte de 1989. Aspectul dezolant al drumului face pereche cu lipsa de speranță a oamenilor. În general toate satele alea din jurul orașului sunt neschimbate, cu o singură excepție. La intrarea într-unul dintre ele, o mănăstire de călugări prosperă. În ultimii doi ani au apărut în curte o biserică nouă și o clădire destul de impozantă, probabil pentru cazare.

Oamenii din zonă trăiesc tot din ce produc în curte, din ce pescuiesc/braconează în Dunăre sau din salariile bugetare. Cel mai probabil și ei vor vota, așa cum votează de ani de zile, masochist, cu aceiași oameni despre care poate nici nu mai înțeleg că le fac rău, pentru că s-au obișnuit cu răul și li se pare că asta e viața. N-ai oricum ce să faci. Cum o vrea Dumnezeu!

Biserica joacă în ultima vreme rolul pe care îl avea Înalta Poartă în secolele trecute în stabilirea domnilor pe tronul țării: politicienii se pun bine cu popii, le fac daruri, își plătesc practic alegerea în funcții cu banii noștri, iar singurii care prosperă după sunt ei și, firește, biserica. Prostimea doar suportă birurile. E calea facilă spre sufletul electoratului, aflat veșnic în goana după mântuire.

Biserica și serviciile secrete sunt cele două entități care fac jocurile în locul nostru în România anului 2014. Mă uit, de când a început campania electorală, la zbaterile multor oameni de bună credință, în mediul virtual, în jurul diverselor pseudo-teme aruncate în arena în care de fapt nu se luptă nimeni cu adevărat. Pentru prima dată în ultimii 25 de ani – în care am mers conștiincioasă la vot și mi-am făcut datoria de cetățean așa cum m-a dus pe mine capul – am senzația că indiferent ce aș face de acum încolo nu mai ține de mine. Jocurile sunt făcute de alții, țara pare că e jucată la poker între niște mafioți locali, iar în jocul ăsta nici măcar marile puteri străine nu prea mai au cuvinte de spus. Nici măcar pe americani nu-i mai putem aștepta, după ce ne-au tot spus, în ultimele decenii, că democrația se întreține permanent, nu se câștigă la 50 de ani odată.

Discuția cu prietenul meu a pornit de la „cu cine votăm”. I-am zis că pentru mine Monica Macovei este un experiment: știu că este foarte probabil să nu intre în turul doi, dar măcar după numărătoarea voturilor obținute de ea vom avea un soi de recensământ al oamenilor „ok” despre care ne place să credem că suntem destui în România, doar că nu e nimeni în stare să ne coaguleze într-o formă coerentă de acțiune. Din păcate constat în ultima vreme că și acest experiment va fi viciat de mult prea marile pretenții pe care electoratul ăsta le are de la candidată. Oamenii pretind perfecțiune, pierzând din vedere că tabăra cealaltă, a celor mai mulți, nu se împiedică de mofturi ideologice. E ca și cu natalitatea: copiii mai mulți se nasc acolo unde oamenii nu se întreabă cum îi vor educa, ce le vor pune pe masă sau ce fel de viață le oferă progeniturilor, ci unde e foame, frig și disperare, iar  futaiul e singura formă de entertainment.

Răspunsul prietenului meu a fost cinic, bazat poate pe o experiență mai vastă: și la ce-ți folosește să știi câți mai suntem? Oricum toți suntem blazați și ne facem că trăim, mințindu-ne cu provizorate care de fapt durează toată viața. Iar mulți oameni sunt proști.

Din păcate ei decid ce viață vom trăi și noi ăștia care credem că tot ce contează se petrece pe Facebook.

Etichete: , , , , , , ,

23 comentarii la “Jocurile sunt făcute” Subscribe

  1. Alexandru 23/10/2014 at 13:26 #

    Cum adica „ne facem ca traim”? Articolul este chiar excelent minus afirmatia mentionata. Ba chiar traim, mult mai bine si mai liber decat inainte de 89. Calatorim la discretie, bunastarea noastra depinde doar de noi, suntem foarte bine. Avem inca probleme, in primul suntem o natie de mitocani, dar in niciun caz de nivelul de „ne facem ca traim”. Nu stiu ce il impiedica pe respectivul domn sa traiasca dar cu siguranta nu este societatea romaneasca. Poate este el insusi.

  2. o femeie 27/10/2014 at 11:44 #

    si la alte sate e la fel: delasare, neglijenta, copii.
    Si totusi, 50% din familii nu sunt la fel: au un job, se intereseaza de copii, de viitor. In ei e speranta.

  3. cristina 27/10/2014 at 21:58 #

    Mi se pare mie sau deznădejdea cauzată de politică reapare periodic?
    Îmi amintesc că în anul 2000 tristețea era la fel de mare ca în zilele acestea, dar apoi au apărut DNA și ANI, s-a consolidat ICCJ și au căzut destule capete. Poate nu la fel de multe ca în perioada anchetelor „Mani pulite”, dar cel puțin ne putem consola cu gândul că italienii au fost nevoiți să îndure prezența lui Berlusconi în fruntea guvernului timp de 9 ani (e drept cu 2 întreruperi, dar totuși a stabilit un record de durată).
    Să sperăm că noi vom scăpa mai ieftin.

    • Nautilus 28/10/2014 at 13:41 #

      Vezi comentariul meu de mai sus, cu echilibrul dintre clasele sociale mai conservatoare şi cele mai deschise.

      Au mai spus-o şi alţii: când structura conducătoare de la primarul de sat până la ministru e coruptă, dar relaţiile sociale sunt conservatoare, lumea îşi asigură un mic grad de confort al existenţei zilnice, în ciuda sărăciei. Adică pun bani deoparte, îşi restrâng consumul, se ajută între ei prietenii şi rudele, îşi pun pile.

      Nu asta spun moşii (co)mu(n)ismului? „Ne ajutam între noi, mai ciupeam ceva, mai dădeam ceva pe sub mână, mai puneam o haină pe noi, dar lumea era rezervată şi avea respect, nu ca golanii şi curvele de azi.”

      Nu erau italienii poporul cel mai conservator din Europa de Vest, subiect de bancuri prin relaţiile lor de clan, strânse ca la ţigani, conduse de câte o mamma Leone? Şi tot ei cei care îi votau cu regularitate pe (co)mu(n)işti, 20-30% din populaţie?

      Pentru oameni cu o astfel de gândire, e preferabil să stea la putere un tiran ca Ceaşcă sau un hoţoman ca Născase, dar să nu se atingă nimeni de relaţiile lor de castă.

      Atunci când cad nişte capete, nu e de bine. Înseamnă că în locul celor vechi se vor urca alţii noi, mai mult sau mai puţin corupţi, dar care nu mai au nici măcar această calitate, de a respecta stratificarea socială.

      Teoretic, vechea clasă conducătoare era coruptă, hoaţă şi violentă… dar pe Berlusconi îl urau fiindcă îşi pusese gagicile în funcţii de miniştri. Ceea ce corupţii şi hoţii dinaintea lui nu făcuseră.

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

Nu s-a furat, așa s-a votat. Și numărat

voturi2

Cum am fost observator la numărătoarea voturilor într-o secție de votare din București și mi-am revenit din iluziile cetățenești pe care le aveam.

Învățăm greu, mimăm mult și uităm repede

iohannis

Săptămâna trecută, după 25 de ani de tergiversări, dosarul Revoluției s-a închis, fără să fie cineva pedepsit și fără să știm vinovații. Dar asta e deja istorie, acum ne arde incendiul din club, de data asta va fi altfel, acum au murit tineri nevinovați pentru profitul unora, nu pentru democrație și alte abureli.

Rulată Germania

marcela

Cum mi-am înscris mașina nemțească în România și am trăit să povestesc despre asta

Dacă ai vrea să trăiești doar atât cât poți

maini

Când mai vedeți reclame cu bătrâni râzând cu toată placa într-o lumină caldă, solară, să știți că ăia nu sunt nici români, nici la azil. Și poate nici așa bătrâni 😉

O masă cinstită la cea mai umană închisoare din lume

curte

Halden este cea mai nouă închisoare din Norvegia, a costat 250 de milioane de dolari și le oferă deținuților condiții de viață ca în libertate

De ce ea? (3)

tarau-victoriei

Viața de după: reabilitarea, mai grea decât pușcăria, a muncit la negru pentru că nu o angaja nimeni, victoria de la CEDO și rejudecarea procesului în țară, pierderea și regăsirea dosarului, apariția unor „victime” noi atrase de ideea de potențial câștig, facultatea de drept, doctoratul și victoria finală.