În căutarea ceva-ului mai bun

La sud de graniță, la vest de soare, cartea lui Murakami despre căutările inutile ale noastre, ale tuturor.

D acă tot n-a primit Haruki Murakami Nobelul pentru literatură anul ăsta, îl consolăm noi cu faptul că-i citim una dintre cărți la clubul de carte din octombrie. Pentru mine a fost prima întâlnire cu Murakami. Nu m-a zdruncinat din temelii, cum auzisem pe la alții, dar nici nu mi-a displăcut ce am citit.

Așadar, „La sud de graniță, la vest de soare” este un romănel, o nuvelă mai mare, despre veșnicele căutări ale omului (modern?) și nemulțumirile lui, cauzate tocmai de aceste căutări. Personajul, un bărbat de 30 și de ani, realizat după toate standardele sociale (soție pe care o iubește, doi copii, afacere proprie, bani suficienți, viață bună) joacă tot confortul ăsta la ruleta cu „dar dacă e ceva mai bun dincolo de toate astea?”.

Și acel ceva mai bun  după care tânjește este ceva ce ar fi putut să aibă la un moment dat, dar nu s-a concretizat din diverse motive. Shimamoto, fata de care a fost cel mai apropiat în copilărie, până la 12 ani, este învestită în imaginația lui Hajime cu toate calitățile pe care nu le găsește în celelalte. Așa că nu e foarte greu să te gândești, atunci când Shimamoto reapare în viața lui, 20 de ani mai târziu, că ea poate fi doar o proiecție a dorințelor lui și nu neapărat o femeie excepțional de frumoasă, de deșteaptă, de misterioasă și nu în cele din urmă de … la fel de îndrăgostită de el.

Cum spuneam, Murakami nu m-a dat pe spate cu  scriitura, dar a reușit să spună simplu și elocvent o poveste banală, în care mulți cred că s-ar regăsi. Fără înflorituri literare (că tot zicea un membru al comitetului Nobel că finanțările și cursurile de scriere creativă au distrus literatura occidentală adevărată), Murakami a reușit să contureze un portret robot al omului veșnic în căutarea ceva-ului mai bun, marcat în același timp de fostele relații eșuate.

Toți avem în viețile noastre acele locuri speciale, păstrate pentru anumite persoane pe care le-am întâlnit la un moment dat și față de care am avut sentimente puternice, dar cu care nu am încheiat lucrurile. Sau chiar dacă teoretic le-am încheiat, în mintea noastră au rămas lucruri nespuse, chestiuni nelămurite, speranțe încă nestinse și deci, continuăm să le păstrăm un colț de masă în sala vieții noastre, cu semnul „rezervat” pe ea, cum zice Murakami. Cred că acele mese rezervate din viețile fiecăruia ne bântuie și ne marcheză toate celelalte relații, indiferent cât de plăcute ar fi ele.

Dulcea viață de familist a lui Hajime e erodată de neîmplinirile trecutului, de insuficiențele prezentului și de permanenta așteptare a utopiei care te îmbie la sud de graniță și la vest de soare. Adică un fel de intersecția dintre fericire și imposibil. Titlul cărții este dat de un cântec al lui Nat King Cole, pe care Hajime și Shimamoto îl ascultau la pick-up în copilărie, și care le-a setat amândurora curiozitatea și nostalgia pentru ceva ce până la urmă nu există. Și chiar dacă ar exista ar fi degeaba, pentru că indiferent unde și cu cine ai fi acolo, vei continua să te întrebi: oare nu există ceva și mai bun, în timp ce eu m-am mulțumit cu asta?

Cred că mulți oameni au căutarea asta în sânge, ea fiind de natură să-i nefericească și pe ei, dar din păcate și pe cei cu care „se mulțumesc”, pe perioade determinate, să trăiască. De aia cartea lui Murakami nu e chiar dătătoare de speranțe pentru ăia care cred în perechi, jumătăți și alte concepte iluzorii cu care trăiești fericit până la adânci bătrâneți.

Acum că poate am făcut curioși și niscai bărbați, care până acum s-au învrednicit să vină la club numai la cărți cu subiecte erotice, vă amintesc că ne vedem la clubul de carte joia viitoare, pe 16 octombrie, de la ora 19.00, într-un loc pe care vă invit să-l propuneți, că încă nu e stabilit.

Etichete: , , , , , , , , ,

6 comentarii la “În căutarea ceva-ului mai bun” Subscribe

  1. ileana 10/10/2014 at 07:37 #

    propun terasa InSpayer de pe strada Batiștei nr 24 A.

  2. adobrero 10/10/2014 at 08:18 #

    Energiea,
    http://www.energiea.ro/

    Plusuri: e in centru, macarea si deserturile sunt f. bune (are meniul pe net, uitati-va, e interesant)
    Minusuri: e de fumatori, pare a fi aglomerat, e nitel cam scumpa si nu are decat vin imbuteliat.

    Dupa cum vedeti, sunt mai multe plusuri decat minusuri. Era doar o idee. Ma gandesc ca s-ar putea sa fie cam racoare pentru terasa.

    • ileana 10/10/2014 at 09:00 #

      nu sunt locuri de parcare

  3. ady 10/10/2014 at 10:11 #

    Ori sunt eu prea superficiala, ori prea europeana, ori povestea caracterizeaza pe prea multi dar pe mine cartea m-a lasat complet rece.
    Fir-ar, Anca stie ce sa spuna ca sa ma convinga cu privire la local. 🙂 votez energiea.

  4. Marius Georgescu 10/10/2014 at 17:17 #

    …Lovitura sub centura,Dollo…

  5. adobrero 14/10/2014 at 20:47 #

    Avand in vedere ca joi s-au anuntat 26 de grade, putem sta la Inspayer. S-ar putea sa fie ultima sansa la terasa.

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

„Căpșunarii” care construiesc metroul din Drumul Taberei

Faur, Gheorghe și Vișovan în fața scutului cu care vor săpa tunelul de metrou

Au plecat de 10-20 de ani din țară, s-au specializat în săpat tuneluri în Spania sau Italia, și acum vin ca specialiști „străini”. Vestea proastă e că vor să plece înapoi. Sunt dezamăgiți că România nu a ajuns Europa din urmă cât timp ei au fost plecați.

Nostalgii maso-comuniste de 1 Mai

steaguri

O frântură dintr-o zi grea, muncitorească, a unui chelner hâtru de la Restaurantul Riviera din Parcul 23 August.

Plasturii lui Negoiță – cât au costat și de ce s-au dezlipit

lipire-plasturi

50.000 de bucățele de „not so safety walk” cumpărate de la 3M au fost lipite bucată cu bucată de oamenii ADPB, pare-se la fel de prost cum a fost gândită toată lucrarea de pe Bulevardul Unirii

Suntem mai proști decât ne credem, dar ne și cam place

ignoranta

Oamenii sunt mai puțin înclinați să caute informații după ce află că se înșală, deoarece le place să se simtă bine, nu incompetenți. În plus, când li se confirmă părerile, chiar false, creierul lor secretă dopamină și se simt ca atunci când fac sex sau mănâncă ciocolată.

De ce a fost mai bine în iarna lui 54

București în iarna din 1954

Pe vremea aia oamenii știau să-și facă provizii pentru iarnă, să se scoată singuri din rahatul alb și reușeau să îndeplinească și planul în uzină. Acum avem televiziuni de știri al căror unic rol educativ e ăla de a perpetua mentalitatea asistată a cetățeanului care în curând va aștepta să fie șters și la cur de către autoritățile incompetente.

Și nevaccinați, și cu sănătatea garantată de stat

vaccinare2

Dialog între doi medici la Comisia de Sănătate din Senat:
– Niciun guvern nu poate impune ca în corpul supușilor săi să fie inoculate cu forța anumite medicamente.
– Dar de ce obligăm bolnavii de sifilis să se trateze?
– Da, îi tratăm cu forța pentru că sifilisul se transmite pe cale sexuală, dar SIDA și minoritățile sunt libere…